sâmbătă, 25 decembrie 2010

Nu mai e.

Cred ca mi s-a dus talentul de a mai scrie.

joi, 2 decembrie 2010

Imi e dor de tine.

Un dor imens ma cuprinde de fiecare data cand ma gandesc ca nu te mai am. Stiu ca nu m-ai uitat, stiu ca iti voi ramane intotdeauna in suflet. Vorbim..zilnic. Nu pot sa te uit, insemni atat de mult pentru mine.
Cu tine am trait momente de neuitat, am trait iluzii, am trait amandoua in lumea noastra.
Imi lipseste totul.
Unde-mi esti? Nu am sa te mai am niciodata inapoi, nu cum eram.
Te iubesc.

marți, 30 noiembrie 2010

Stiu eu.


Mi s-a spus ca iubesc copilaros, dar nu sunt de acord. Copiii iubesc intens, cu cea mai onesta pasiune posibila, nu una impusa de vreo norma de intimitate a cuplurilor. Eu iubesc mai mult ca un om batran, pentru care dragostea nu inseamna pasiune, ci multumire interioara. Eu iubesc... pasnic.
As vrea sa plang, daca lacrimile n-ar fi atat de sarate. As vrea sa plang fericirea care-mi ninge azi sufletul...sunt sigura ca am sa-i duc dorul.
Am sa duc dorul tau, daca nu ai sa mai fii langa mine. Am sa duc dorul ochilor tai, zambetelor tale si a gesturilor tandre ce mi le oferi zilnic, de fiecare data cand ma vezi.
Uneori am impresia ca relatia noastra va dura o viata intreaga. Dar nu stiu, probabil e doar o impresie... Dragostea e o pedeapsa. Suntem sanctionati pentru ca nu am stiut sa ramanem singuri.
Spun asta pentru ca avem momentele noastre aiurite... Stii prea bine ca urasc sa ma cert cu tine. Sa nu crezi ca ma simt "sanctionata". Nu, nu ma simt.
Si ca de obicei totul a fost intamplator, multe coincidente, care tot intamplator le-am dezvaluit unul altuia, ne-au apropiat atat de mult incat iti simt lipsa chiar si in cele 10 minute in care nu vorbim, oare sa fie ceva tot intamplator sau o legatura stransa care va dura mult intre noi.
Nu stiu cum, dar cateodata esti atat de dulce. Asa de dulce incat imi darami zidul inimii cu niste cuvinte frumoase, care spuse din gura altuia nu au niciun sens, le faci atat de grandioase, pui atat de multa culoare vorbelor, alegi niste culori calde care imi imbie sufletul de mult parasit, realizezi un joc al culorilor, al contrastelor dintre umbre si lumini cu multa blandete si maiestrie, de iti ia ochii!
Dar, totusi simt ca esti departe. Vreau sa ma apropii, vreau sa alerg nebuneste dupa iubirea pe care o ai de oferit, asa ca ignor faptul ca sunt in sosete, imi var inima intr-un buzunar, telefonul in celelalt si o iau la goana dupa iubire, cu cat sunt mai aproape cu atat buzunarul imi tresare mai tare din cauza batailor inimii. Sunt aproape, foarte aproape, din buzunar imi ies cheaguri de sange care cad in urma mea lasand nuante de rosu pe zapada, nuante care fac un contrast uluitor pe urmele mele grabite. Cu multa oboseala, ce imi curge prin venele-mi degerate de placere, ajung fata in fata cu iubirea, m-ai atins o data si un fior arzator, foarte arzator care mi-a dat o durere placuta, s-a extins in tot corpul, m-am blocat! Doar un suflu tremurat care iesea din gura-mi jumate deschisa iti arata ca mai sunt in viata.
Tu imi esti alinarea zilnica...

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Atunci.


Atunci cand plecai, ramanea doar fum si acel parfum dulce pe care-l adoram. Imi ramanea in minte privirea ta si stiu sigur ca si tu o tii minte pe a mea.
In amintirile tale, eu sunt o farama de soare ce mereu te facea sa zambesti. Intradevar, nu ai cine stie ce amintiri cu mine, ai doar clipe ce probabil nu le vei uita vreodata.
Nu stiu, nimeni nu e perfect. Nu mai pot sa ma las 'luata' de abisul sufletului meu, incerc sa gandesc atat de lucid... Visatorul din mine a fost intemnitat. Deseori evadeaza iar eu il prind si il intemnitez inapoi. Si plange sufletul in mine pentru ca nu il las sa fie colorat.
Il nenorocesc cu un negru atat de inchis si un gri mat. Ii sopteste subconstientului sa-mi spuna ca ma uraste ca nu-l las sa traiasca. Si ma simt atat de prost...
Din nou..
Uita-te din nou in ochii mei si spune-mi cat de draga iti sunt. Spune-mi ca nu m-ai lasa pentru nimic in lume, lasa-ma sa sper si sa visez putin, chiar daca totul e o minciuna. Lasa-ma sa traiesc in minciuna pe care o ador atat de mult si la care nu as renunta niciodata.
Lasa-ma sa aud cum in mintea mea suna un cantec atat de frumos, un cantec ce va tine toata viata in coltul meu de speranta.
Imi lipsesti atat de mult...chiar daca te vad zilnic. Cred ca numai o data ti-am spus ca imi e dor de tine. Sa stii ca imi e tot timpul.
Si mereu te vreau inapoi.
Si sa stii ca nimeni nu cred ca ar intelege ca tu esti tot ce am.
Prea dramatic poate, stiu. Vreau ca totul sa se impleteasca si sa iasa ceva frumos. O poveste ce nimeni nu mi-o poate lua.
Te vreau pe tine.
Iubesc gesturile tale...Atunci cand imi dai parul la o parte, ma privesti si ma saruti pe frunte ma simt ca un copil atat de mic si parca tu imi esti ingerul pazitor. Si ai atata grija de mine...
Nu vreau sa-mi pierd zambetul atunci cand te vad, vreau sa te intampin mereu cu acelasi chip sugrumat de bucurie atunci cand te am in fata.
Tot timpul.
Sa nu existe un "atunci".

marți, 26 octombrie 2010

Done!

Imi e dor sa scriu pe blog...asa cum o faceam inainte. Aproape zilnic.
Nu stiu ce e cu mine, pe bune. Disper pentru ca imi schimb foarte repede starea, acum rad in urmatoarea secunda plang.
Parca vad ca o sa ai dreptate. Am sa clachez.
Ma doare fruntea la cat de incruntata stau si nu pot sa ma relaxez. Nu am idee la ce ma gandesc, raman blocata si ceva imi acapareaza sufletul...Ma ucide pe interior.
Dispare dorinta mea de a mai scrie. Dispare tot ce iubesc, dispare usor pe zi ce trece.
Tu nu ma ajuti cu nimic...absolut nimic.

miercuri, 13 octombrie 2010

- - - - -


Depresia mea o ia razna. Nu pot sa cred ca am inceput sa plang stind ca ochii tai ma privesc... Nu stiu ce am.
Sincer, m-am saturat sa cad in abisul mintii mele si sa imi apara lacrimi in ochi. Nu stiu la ce ma gandesc. Ti-am spus, nu sunt multumita de mine. Parca tot ce fac e gresit si m-am saturat de toti cei din jurul meu, nu vor sa ma lase in pace. Nu am nevoie de nimeni, am nevoie doar de tine.
Nu vreau sa ma descarc nimanui in afara de tine, desi uneori subiectul care ma supara esti chiar tu. M-ai invatat ca pot sa-ti spun orice. Uneori imi e frica sa-ti spun unele lucruri pentru ca nu vreau sa ma cert cu tine... Urasc cand ma cert cu tine, de fapt.
Nu suport cand ochii tai albastrii [sau verzi, mereu oscileaza culoarea] ma privesc cu ingrijorare. Imi cer scuze.
Sa-ti spun ce am... Nu am ceva anume. Uneori ma simt uitata de lume si nu fac nimic in privinta asta. Las asa, poate e mai bine.
Nu imi afirm asa zisa mea "tarie de caracter". Ma intreb oare ce am sa fac in viitor, cand am sa fiu departe de toti cei dragi si am sa fiu singura. Oare atunci cui o sa-i mai spun ce am pe suflet? Am sa povestesc peretilor si mie insami ce ma framanta, pentru ca voi nu o sa mai fiti, tu nu ai sa mai fii langa mine... Trebuie sa constientizezi si asta.
Acum plang iar. Doamne, urasc cand se intampla asta. Atunci cand plang inseamna ca ma doare.
S-au intamplat atat de multe, am crescut prea deodata. Mi-am pierdut increderea in mine, nu mai stiu ce rost are viata asta. De ce ar fi asa de greu sa clachez? Cand nu mai poti, incerci sa scapi. E logic.
Oricum pot sa vina toti sa ma chinuie, eu nu mai simt nimic. Parintii... nu le-am spus niciodata ce simt, nici nu am sa o fac. Si nimeni nu ma va convinge sa fac asta, nici chiar tu, imi pare rau.
Nu am increderea aia in ei, nu in legatura cu ce simt. Nu am avut, nu am si nici nu am sa am vreodata.
Nu vreau sa iti schimbi comportamentul fata de mine din cauza acestei stari ale mele, nu vreau sa te influentez cu nimic... Nici nu ar trebuii, pentru ca la urma urmei, tot zambetul tau conteaza.
A, si de data asta nu mai da nimanui sa citeasca asta. Pastreaza pentru tine, pentru ca ti-am scris-o tie, nu altuia.
Multumesc pentru tot.

luni, 11 octombrie 2010

Depresia.

Sunt o fire depresiva. Nu stiu daca ma arat, dar mereu ma macina ceva pe dinauntru si nu stiu ce.
Nu sunt multumita, nu ma simt bine. Mereu ma uit pe geam si imi apar lacrimi in ochi. Clar, am cazut in depresie.

sâmbătă, 2 octombrie 2010

De ce nu recunosti?


Nu stiu ce e cu mine, imi e dor. Intr-una.
Dorul asta nu se termina, nu stiu de ce imi e dor de fapt. Imi vreau viata inapoi. Nu stiu, s-au schimbat atat de multe...EU, m-am schimbat.
S-au schimbat persoanele din jurul meu, am ramas singura pe lume. Traiesc intr-o lume pe care nu o cunosc si nu ma simt in siguranta.
Usor, usor, ma duc in jos si nu mai pot sa ies din monotonia zilnica.
Am abandonat-o, am uitat-o.
Imi pare atat de rau, nu pot sa ma intorc inapoi.
M-a uitat, m-a abandonat.
Sunt sigura ca exista momente cand ne gandim la sufletele celorlalti...
Ma simt ciudat.
Recunosc tot, sunt tare de caracter, am principii puternice in viata si ei bine, incep sa cred ca nu am sa reusesc tot ce imi propun.
Vreau sa imi indeplinesc visele si nu mai vreau sa ma opreasca altii. O sa accepte totul, pentru ca asa trebuie.
Recunoaste.

duminică, 26 septembrie 2010

Cred...

Cred ca trec prin niste schimbari...
Bine, probabil e si din cauza liceului dar, nu pot sa imi dau seama daca ar de bine sau de rau. Oricum, ma straduiesc sa-mi pastrez calmul...
Nu stiu ce sa mai spun.

sâmbătă, 18 septembrie 2010

Mda.


Ma vor uita de tine..
Gesturile tale. Nu stiu ce se intampla, dar nu e bine.
Sincer, nu-mi pot da seama si asta ma framanta din ce in ce mai tare. Si nu ma simt bine. Cred ca am gresit cu ceva si nu stiu cu ce.
Dar, tu mi-ai gresit de mai multe ori, si e si mai grav si nici nu mi-ai spus tu...iar am aflat de la altii.
Doare...
Iar si iar. Asa esti tu, nu te vei schimba vreodata. Dar vezi, eu nu merit nimic din ceea ce-mi faci.
Nu sunt absurda, tu esti ala ipocrit.
Imi pare atat de rau.

marți, 14 septembrie 2010

Am nevoie de voi.

Momentan, mintea si inspiratia mea duc lipsa de cuvinte ce as vrea sa le pun pe o coala alba... de internet.
Am ceva in cap, ce as vrea sa scriu, dar nu am nici cea mai vaga idee cum sa insir cateva ganduri.
Uneori, am atata nevoie de a sta singura...fara nimeni pe langa mine. Nu am cum.
Am nevoie, in permanenta de voi.

joi, 9 septembrie 2010

Prea mult.

Prea maturi.
Asa suntem noi... am trecut prin niste chestii de care altii nici nu au habar la varsta noastra. Si lucrurile astea nu trec asa pur si simplu. Trec prin suflet si iti lasa rani. Si chiar daca se vindeca cu timpul, ramane acolo o cicatrice.
Ma bucur ca unii ca noi se inteleg reciproc in astfel de cazuri. Ma bucur ca ai atata incredere in mine.
Si eu am in tine.
Suntem niste copii cu experiente de viata in plus. Prea mult.
Poate nu e asa, poate e altfel. Dar nu e.
Imi pare atat de bine stiind ca ma intelegi...
"Intotdeauna voi fi langa tine", tot imi spui asta si ei bine, eu te cred. Si eu voi fi langa tine.
Tot timpul.

marți, 7 septembrie 2010

.

Sometimes, I want to be mine forever. And ever.
All the time, more exactly.
I`m so happy with you, I know we are Ok together.

luni, 6 septembrie 2010

Drogatii pulii.

Nu inteleg de ce va laudati ca va drogati. Nu e un motiv de lauda. E un cacat.
Ok bai frate, te droghezi, pastreaza pentru tine. Pe cine crezi ca intereseaza cata heroina tragi tu pe nas sau cata marijuana sau bonsai fumezi?
Nu-l doare pe nimeni capul de tine.
Cum de poti actiona in anumite situatii, la asta tu iti dai raspuns. Nu intrebi pe altii.
Ideea e in felul urmator: drogurile sunt disponibile pentru toti, dar nu trebuie sa fii mandru daca le consumi.
Iti distrugi sufletul de tot.

miercuri, 1 septembrie 2010

1 Septembrie.


Mereu am sa scriu despre tine... Faci parte din sufletul meu, mereu ai sa fii anotimpul meu preferat.
Azi e prima zi de toamna si deja ti-am simtit suferinta ce imi biciuia azi corpul cu ajutorul frigului. Mi-l mai apara el, incercand sa ma incalzeasca. Nu prea a reusit, ce-i drept, dar am apreciat gestul.
Tu, draga toamna, imi dai inspiratia de care duc lipsa vara... Imi dai zambete desarte alaturi de colegii mei, imi daruiesti sa privesc subita moarte a naturii, imi dai sa simt melancolie o data cu dansul unei frunze in vantul rece.
Ca o balerina... Numai ca e moarta.
Cum sa iti spun, mereu iti duc dorul dupa ce pleci. Si iarna, si primavara dar mai ales vara. Atunci cand nu simt nimic din tine. Cand pleci atat de departe si vii usor spre sfarsit.
Ador zilele tale ploioase. Ador sa vad covoare aurii in jurul meu. Ador tot ce e legat de tine. In tine m-am regasit in fiecare an. Mereu te-am iubit.
Poate suna ciudat sa iubesti un anotimp...pentru mine nu e.
Toamna asta o sa mai intre ceva in scena. Am crescut...
O sa vezi, ca in acest sezon al tau ai sa vezi la mine rasete alaturi de o persoana ce imi e foarte draga. Ai sa vezi ca o sa-i daruiesc si lui afectiune, nu numai tie. Sa nu fii geloasa. Oricum tu ai fost dintotdeauna in inima mea. O parte, e a ta.
Draga mea Toamna, eu mereu te-am apreciat. Si te voi aprecia.
Mereu, in fiecare an, voi scrie despre tine.

luni, 30 august 2010

Parca e despre noi.

Aveai tu o şcenă în care mă`njurai şi eu râdeam , îmi spunea`i că dacă nu mă potolesc m`arunci pe geam .

duminică, 29 august 2010

Te-ai intors.


Si ma bucur. De fiecare data cand te vad imi apare un zambet larg pe fata. Pe zi ce trece imi esti mai drag si sper sa te indragesc atat de mult incat sa iti pot spune 'te iubesc' intr-o buna zi. Probabil atunci am sa stiu cu adevarat ce inseamna sa privesti persoana iubita si sa iti dai seama cat e de frumoasa viata.
As vrea sa stiu cum ma vezi tu.
Uneori am atata speranta in care cred si vreau sa fie bine. Uneori cerul imi cade, pentru ca niste simple vorbe poate sa te faca sa te simti atat de prost... si nici macar nu ai vrut sa se intample asta. As vrea, ca doi visatori ca noi sa isi poata folosi dorintele atunci cand vrem si mereu sa se indeplineasca.
Ciudata fire, stiu. Nu stiu de ce scriu astea, nu stiu dar ador sa imi reamintesc orice moment petrecut cu tine. Cand stiu ca mereu radem, mereu suntem fericiti. Sau na...eu cel putin, sunt. Atunci stiu ca exista o pace sufleteasca. Si incepe sa fie prezenta mai tot timpul in atmosfera iluziei mele.
Putem pretinde ca toata lumea e a noastra, pentru ca suntem liberi sa visam. Si cum ai spus tu, daca nu visam cum ne asteptam ca ceva sa se indeplineasca?
Atunci cand ai plecat nu te-ai uitat inapoi, pentru ca nu era un "adio" ci "pe curand".
Am avut parte de toate, dar uite, acum e totul bine. Sper sa fie mult timp de acum inainte asa de bine.

miercuri, 25 august 2010

Daca m-as pune in locul tau?

Sau tu in locul meu. Nu stiu ce zic aici. As vrea sa imi dau seama cum sunt vazuta in ochii tai.

vineri, 20 august 2010

Nu inteleg nimic.


Nu inteleg de ce avem sentimente. Pe bune... rareori ai sentimentul de bucurie sau cel putin, eu nu am parte de el asa de des.
Urasc sentimentul de regret, de suparare. Desi mai mereu e prezent la mine. Incepe sa ma termine.
Nu stiu cum de altii reusesc sa fie atat de multumiti de sine, cum de reusesc sa-si pastreze acel zambet pe buze. Cum de reusesc sa treaca peste ceva atat de repede si fara nici o problema. Ii invidiez sincer.
Inima-mi viseaza... eu nu-i dau visele si sperantele care mi le cere. Desi e ciudat, uneori imi place ca sunt o fire atat de complicata. Ma face sa cred ca sunt unica, asa cum este orice om de fapt, dar la naiba...unii seamana atat de mult.
Nu vreau sa ma multumesc si regret. Sunt prea incapatanata si o sa am multe de pierdut din cauza asta. Stiu sigur...
Oricum nu-i inteleg pe altii, nu inteleg ce se intampla in jurul meu. Nu inteleg nimic.

marți, 17 august 2010

Eu suport consecintele.


Intotdeauna a fost asa. Indiferent de ce fac, bine sau rau, eu suport nu tu. Eu suport pentru ca am fost invatata cu suferinta aceea subita care nu o observa nimeni. Am trecut peste tot ce m-a pus la pamant si m-am ridicat inapoi. Am sa ma ridic si de data asta. Ai sa vezi ca si tu ai sa faci la fel.
Mi-ai spus ca e degeaba cu mine, ca numai eu ma inteleg. Sunt chiar asa de greu de inteles? Nu am vrut sa te ranesc. Nu am facut asta.
Oricum tie nu-ti pasa. Mi-a fost frica sa nu mai patesc o data ce-am patit. Tot incerc sa fug de asta. Nu stiu daca am sa scap vreodata. Nu stiu daca am sa pot.
Eu am suportat tot. Eu mi-am distrus nervii, nu tu. Eu.
Baga-mi-as.

Amalgam de sentimente III.

Se obisnuise. Plecase, iar Cris incepea sa devina indiferenta. Aici clar se potriveste zicala ,,timpul le vindeca pe toate''. I s-au vindecat ranile ce i le-a provocat. A trecut peste. Chiar nu-i mai pasa, isi traia viata cum dorea ea si era mandra. Stia ca ii e bine, pentru ca il uitase.
Intradevar, avea luni intregi cand nu se gandea la el, pentru ca nu o mai interesa, dar uneori isi amintea si se gandea cate o zi intreaga la Daniel.
A doua zi uita iar. Si asa a dus-o vreo 5 ani de zile.
In tot acest timp, ea a mai avut un prieten cu, care a fost impreuna 2 ani de zile. Acesta i-a ucis sentimentele. L-a urat atat de mult incat lumea i se distrugea incet.
Se droga si in urmatorul minut o nenorocea in bataie. Nu putea scapa de el pentru ca o urmarea. Tot timpul era cu ochii pe ea, o interoga si o termina psihic. O durea capul zi de zi. Plangea si il injura pe Dumnezeu ca ducea o asemenea viata.
Dupa 2 ani, lumea asta a ei s-a prabusit. Acea fiinta, a fost ucisa de bautura si droguri. Ca a ajuns la dezintoxicare nu i-a folosit cu nimic. A murit iar ea a fost eliberata.
I-a multumit lui Dumnezeu si 3 ani de acum in colo i-a petrecut singura. Doar ea, cartile si tigarile.

luni, 16 august 2010

S-a dus.


Ai fost primul suflet ce l-am iubit atat de mult incat eram in stare sa-mi dau viata pentru tine. Ai fost primul lucru care stiam ca ma va apara. Ai fost cainele meu cel mai drag. Ai fost al meu...acum esti al cerului. Imi pare rau ca nu ti-am mai vazut pentru ultima data ,,chipul'' tau cu riduri si ochii tai albastrii care de acum, nu prea se mai observau oricum. Ti-am vazut chipul atunci cand am plecat si tu latrai ca si cum stiai ca vei muri. Stiai ca nu voi fi acolo. Stiai...
Vreau sa te odihnesti in pace, dragul meu Rex. Te-am iubit, te iubesc si te voi iubi toata viata. Imi e dor de tine.

vineri, 6 august 2010

Ma obisnuisem.


Ochii lumii ii daruiesc acum in ardoare de sentimente divulgate de emotia aceea de dinaintea primului sarut. Ii daruiesc acum inimii mele, ii daruiesc inimii tale.
Sunt mandra de tine.
Niciodata nu am stiut cum sa iti arat o pata de afectiune in privirea mea. Nu am stiut cat de mult iti doresti lumina pentru suflet. Nu am stiut.
Dar, acum stiu. Ma obisnuisem cu ochii tai, ma obisnuisem cu tot ce ne lega. Ma obisnuisem sa radem mai tot timpul atunci cand eram impreuna si sa stiu ca esti acolo pentru mine. Uneori ma lasai in aer, dar nu era nimic. Nu bagam de seama.
Ziceam ca totul e bine. A fost bine, dar ce-i drept, nu pentru mult timp. Acum de ce speri sa fie bine? Vrei sa fie bine...
Nu stiu, nu ti-am facut nimic care sa te raneasca. Cred.
Evident, fiecare are personalitatea lui. Imi pare bine totusi, ca in ochii tai inca-ti sunt draga. Inca tii la mine sau cel putin, asa mi-ai spus. In orice caz, eu zic ca sentimentul e reciproc.
Daca as fi fost o cretina, probabil deja mi-as fi gasit pe altcineva. Dar vezi, nu am fost interesata de nimeni pentru ca tu deja imi luasei o parte din inima. Si ai pastrat-o.
Stii, sunt multumita de ce-am fost noi. Ne statea bine. Sau ma rog, asta ziceau unii. :))
Sper ca si tu esti multumit.

A doua sansa.


Unii nu o merita. Dar de fapt, probabil, orice om merita o a doua sansa. Uneori e greu sa ierti.
Am stat si am analizat situatia mea sentimentala si am realizat ca e aiurea. Iubirea sta langa ura. Sunt prea aproape una de alta. Dar e vina ta. Tu ai facut asta. Mi-ai distrus cerul.
De ce sa iert? De ce sa daruiesc o a 2-a sansa? Mie nu-mi da nimeni o a doua sansa daca o cer. Incerc sa trec peste, dar e greu. Mult prea greu. Uneori imi zic ca am nevoie de acea persoana la care tin, uneori imi zic ca nu, ca nu am nevoie, ca pot sa trec singura prin orice moment greu, asa cum am facut pana acum.
Nu este asa de greu sa acorzi o a doua sansa, este greu sa nu o daruiesti cuiva. M-am gandit, te-am iertat. Dar nu stiu daca mai pot face altceva.
Am sa ma impac cu mine insami in timp si o sa-mi fie bine. :)

marți, 3 august 2010

Amalgam de sentimente II.


A plecat. Pe jos, pe nori, pe soare, pe mare. Atat de fericit. Dorea sa o vada in continuare. Tot mai mult...si mai mult.
Se indragostise.
Au inceput sa vorbeasca, sa se cunoasca, sa se iubeasca. In fiecare zi mai mult. Isi spuneau in fiecare zi cat de mult tin unul la altul. Se vedeau pe chipurile lor iubirea. Dar intr-o zi...el a plecat.
Cris plangea zi de zi. Se invinovatea pe ea pentru ca nu stia ce a facut ca sa merite asta. De ce nu a vrut Daniel sa o lase sa traiasca in lumea lor de basm? De ce a trebuit sa o distruga?
Nu a mai auzit de el mult timp. Deja incepuse sa iasa cu altcineva dar nu simtea nimic pentru baiatul ala. Era doar o arma pentru suferinta ei. Sa o faca sa uite.
Isi ineca sentimentele de ura in carti, isi ingropa sufletul in muzica si inima i-o daruia toamnei.
,,Nu-l mai vreau inapoi, nu-l mai iert'' tot isi zicea. Dar de fapt il dorea atat de mult. Ii lipsea.
De multe ori ii auzea vocea, il vedea. Voia sa-i atinga chipul dar mereu disparea. Nu o lasa sa-i simta amintirea. Nu o lasa sa vada cum e viata cu adevarat.
Ii e frica.
De tot.

luni, 2 august 2010

Amalgam de sentimente.


Zi de mai. Usor distrat, se duce sa-si ia un pachet de tigari. Aprinde una si se aseaza pe jos. Nu-i pasa ca-l vede lumea, sta acolo si fumeaza. Se intinde. Inca fumeaza.
Nu se gandeste la ceva anume, dar se gandeste totusi. E un amalgam de sentimente. Priveste cerul...
"Doamne, stiu ca nu o duc rau, stiu ca imi e bine... Dar sufletul imi e bolnav. Eu sunt bolnav de atata suferinta. Cum de rezist? In fiecare zi traiesc un esec, in fiecare zi ma blestem, in fiecare zi imi ingrop lacrimile in melancolia asta de toamna ce mereu e prezenta in mine. Si totusi e aproape vara..."
Doamne, asa sta zi de zi si isi omoara neuronii cu gandurile lui. Cum naiba?!
"Nu ma pot gandi la nimic concret", isi spune el in gand.
-Hei!
Baiatul se ridica de jos si intalneste deodata doi ochi negrii. Usor fermecat reuseste si el sa spuna un salut amarat acolo.
-Salut...
-Stii, te-am vazut de ceva timp stand aici jos si fumand. Ma gandeam poate imi dai si mie o tigara.
-A...sigur.
Ii da o tigara si o aprinde. El o priveste... Isi da seama cat e de frumoasa.
- Si deci, cum te cheama?
- Daniel.
- Imi pare bine, Daniel. Eu sunt Cris.
- Ma bucur sa te cunosc.
Ziua aia i s-a luminat, fata aia, Cris, i-a putut aduce un zambet pe buze. A reusit sa-si lase inima sa iubeasca. A reusit sa se lase purtat de val. A reusit.

Va continua...

joi, 29 iulie 2010

Si-a dat si sufletul.


,,Am ajuns sa-mi reglez ceasul dupa cum plang. Am ajuns sa iubesc fara sa fiu iubit. Am ajuns sa ma dezamagesc zilnic, sa imi ucid sperantele.
Am pierdut tot, nimeni nu ma vede cum traiesc, toata lumea ma ocoleste dar totusi, uite ca zambesc.
I-am iertat pe toti care mi-au facut rau. Uite, acum nici macar soarele nu ma mai incalzeste. Mi-am dat si sufletul pentru acea fata.''


Vorbele astea dor.
Ar trebuii sa ne iertam tot timpul, chiar daca e greu sa auzi acele cuvinte care uneori le doresti...'iarta-ma'.
Nici eu nu le pot spune, imi e greu. Dar vezi...din cauza asta poti pierde tot. Zambesti pe strada, chiar daca toti te-au uitat. Familia nu te-a apreciat...
De ce sa ai sufletul mai curat decat o coala alba si nimeni sa nu te creada? De ce sa nu iti minta ochii? De ce sa fii sincer?
Eu nu spun ce simt, doar ma exprim in scris. E mai sanatos sa tii in tine. Nu tot timpul, dar uneori e mai bine.
Fa-ti timp sa admiri farmecul fiecarui anotimp... Fa-ti timp sa traiesti. Fa-ti timp sa iubesti chiar daca nu esti iubit. Fa-ti timp pentru sufletul tau.
Fa-ti timp, altfel ai sa pierzi tot.

vineri, 23 iulie 2010

Incepe sa-mi ajunga.


Starea asta pe care o am...ma distruge omule. Nu mai suport. Prea multa durere...
E viata mea, sunt cosmarurile mele. Dar nu vreau sa le traiesc zilnic.
Nu mai vreau ca subconstientul sa-mi spuna sa nu ma mai opresc atunci cand plang, sau visez. As vrea sa-mi spuna sa ma opresc.
Oricum nu ma iarta nimeni in ziua de azi. Ma iarta numai Dumnezeu. Persoanele care le iubesc nu vor sa-mi dea o a doua sansa. Nu vor...
Incerc sa ma trezesc, sa pot scapa de cosmaruri. Nu pot! O sa imbatranesc mult prea devreme de atatea ganduri noapte de noapte. Am zile in care nu pot sa mananc...
E prea devreme pentru toate care mi-au fost luate, e prea de devreme sa gandesc departe, prea devreme sa ma simt singura pe pamant.
Devreme sa pun punct. Prea devreme sa ramai fara cuvinte, sa ai clipe fericite doar cand iti aduci aminte.
Fara aroganta... uita de tot, uita ce au spus altii, tu stii ca ai un scop. Devreme...sa te trezesti mult prea devreme. Sa ai furtuni in suflet indiferent de vreme...
Sincer, mi-as fi dorit sa simt astea mai tarziu.
As fi vrut sa stiu ca timpul trece in favoarea mea... E prea devreme pentru riduri si lacrimi varsate.

joi, 22 iulie 2010

Fericirea...


E cea pe care eu n-o mai gasesc, dar o doresc, ca pe ceva dulce dupa ce fumez...
Fericirea e ceva ce nu traiesti foarte des. Eu cel putin, nu o intalnesc decat foarte rar.
Fericiti pana la adanci batraneti? Mda. Unde? In basme... Basmele sunt scrise din pura imaginatie, din pura intentie de a face fericirea sa vibreze. Basmele nu sunt traite si in realitate, sau daca sunt, in nici un caz pentru foarte mult timp.
Fericirea pe care o doresc eu, o doreste oricine. Fericirea pe care nu o am, o au altii sau altele. Fericirea... e un concept interminabil.
Nu prea am avut tangente cu ea. Nu m-a vrut. M-a lasat sa fiu data la o parte si mi-a spus prin somn ,, tu nu meriti sa fii fericita!''... Ce am facut?
Va plange intreaga lume cu lacrimi de soare atunci cand or sa vada ca durerea din suflet nu dispare niciodata. O raza de soare iti mai alina chipul atat de imbatranit de simple lacrimi, ce odata, nu insemnau nimic.
Ma lasa sa sper degeaba.
Nu o mai gasesc, nu vrea sa vina la mine.
Fericirea...

duminică, 18 iulie 2010

Nimeni nu intelege.


,,- Nu ma lasat de prima data sa plec, nu a vrut. M-a lasat mai incolo, nu peste mult timp.
- Dar de ce nu te-a lasat atunci cand ai vrut?
- Ii era frica sa nu ma piarda.
- Cand te-a lasat nu ii mai era frica, nu?
- Cred ca nu. Si asa, probabil il speriam cu ideile mele si conceptiile putin diferite fata de ale lui, sau alte persoane.
- Inteleg. De fapt, nu. Nu inteleg. Explica-mi te rog, cum te-ai simtit cand te-a lasat sa pleci fara nici un protest.
- ... m-am simtit uitata. Nu prea pot sa descriu... mi se sfarmase o lume imaginara in doua. O lume in care credeam cu adevarat si voiam sa fiu fericita. S-a destramat... O mica parte din sufletul meu tanjeste dupa lumea aia, dar restul sufletului imi spune sa termin, ca degeaba ma tot gandesc la asta.
- Nu vrei sa-l asculti...
- Nu pot.
- Nu vrei.
- Intradevar, nu vreau.
- Atunci e vina ta. Nu vrei sa-ti fie bine...iti place sa suferi. Asa esti tu... fraiera cu sufletul, dar nu si cu mintea, ce-i drept.
- Imi pare rau.
- De ce?
- De mine...
- Si mie.
- ... multumesc de asa zisa ,,incurajare''.
- Hei, nu am de gand sa te mint. Am trait si eu ce traiesti tu si m-au mintit multi, ca o sa fie bine si ca o sa ma sustina... Nu m-au sustinut, nu a fost bine. A trebuit sa trec singur, a trebuit sa ma adapostesc de furtunile mintii mele, a trebuit sa fug de adevar... A trebuit sa ucid in mine amintiri ca sa pot trai. A trebuit...
- Nu inteleg... de ce suntem asa? Atat de slabi... Atat de idioti.
- Tu nu intelegi, eu nu inteleg...nimeni nu intelege.
- La naiba.''

vineri, 16 iulie 2010

Am uitat.


Am uitat sa uit de mine. Am uitat sa uit de ea, de el, de ei, de noi. Am uitat sa-mi amintesc ca trebuie sa imi fie dor de cei pe care i-am pierdut.
Imi amintesc numai uneori...
Am uitat sunetul vocilor persoanelor care le iubeam. Am uitat de ochii lor. Am uitat de tot.
Un vag apel pe telefon...
Ma intreb oare ce-o mai vrea. Nu-i raspund. Ma las in pace, sa privesc tavanul. Am uitat...
Imi pare bine, imi pare bine, imi pare bine. Sau nu.
Ce ciudat a sunat asta. Dar la naiba.
Am uitat sunetul dorului ce ti-l port sau mai bine spus purtam. Nu...de fapt port. Suna mai ok pentru sufletul meu. Dar oricum nu pot sa scap de el. Tot vine inapoi, tot il aud in jurul meu si se aude din ce in ce mai tare. Sunetul...
Sunt ravasita in interior. Sunt vai de capu` meu!
Totul vine inapoi... Nu ma lasa in pace, omule. :|
Prea tare. Prea se aude. Prea ma chinuie.
Te rog...asculta-ma. Am uitat cat de mult tineam la ei. Am uitat cat i-am iubit. Am uitat...
Ce naiba... mi se intampla?
Ma grabesc, tot pierd momentul. Tot ma duc in jos. Tot uit ca trebuie sa urc, nu sa cobor. Tot uit...
Uit prea repede, prea mult, prea tare. Am uitat de viata, de moarte...am uitat de tot.
Am uitat...Uit...Voi uita.

joi, 15 iulie 2010

M-ai dezamagit...


Imi pare atat de rau ca mi-am pierdut timpul cu tine. Imi pare rau ca a trebuit sa ma minti pentru a te apropia de mine. Imi pare rau de tot.

marți, 13 iulie 2010

De vina sunteti voi.


De aia am eu sufletul ingreunat... De ce ma preseaza lumea, nu inteleg? De ce isi dau seama ca nu ma cunosc, de ce imi spun ca m-am schimbat?
Nu ati vrut sa ma cunoasteti si nu aveam cum sa raman aceeasi persoana care eram candva. Nu am cum....
Ma rog, nu-mi iese articolul asta din cate vad....cuvintele au plecat. De vina sunteti voi ca m-ati pierdut in fata care sunt acum. Indiferenta si fara chef de vorba cu persoanele care m-au tratat si ele la randul lor cu indiferenta pe care nu o meritam. Pacat ca va dati seama prea tarziu.

duminică, 11 iulie 2010

Am dezamorsat in mine o mie de sinucideri.


Cand eram mai mica imi doream sa ma sinucid. Am avut o mie de ganduri cum sa o fac, sa imi inchid sufletul in infernul iadului, dar totusi sa-l scap de infernul pe care acum il vad banal, dar atunci ma dobora psihic.
Poate imi era mai bine daca nu mai existam in acest moment. Mai bine era sa plec, sa dispar. Am incercat sa ma sinucid prin cel mai simplu mod, incercand sa nu mai respir. Sub apa, sau prin somn. Doream sa ma sufoc... Nu am putut niciodata sa-mi indeplinesc aceasta dorinta sadica. Si uneori regret enorm.
Atunci cand pierdeam la vreo competitie, cand cadeam pe locul 2 si plangeam 2-3 zile incontinuu, dorinta aparea instantaneu. Nu mai suportam durerea acelei infrangeri care acum, bineinteles ca nu mai inseamna nimic pentru ca mi-au compensat alte premii si titluri de campion pierderea.
Atunci cand ma cert cu ai mei, cand simt ca nu-i mai suport in viata mea, reapare...din nou si din nou. Nu stiu cum de reusesc sa scap de dorinta asta. De fapt... e simplu. Imi e frica. Imi e frica de durere de fapt.
Din cauza asta, le-am dezamorsat atunci cand erau pe cale sa explodeze. Am o imagine cu mine de ceva vreme, spanzurata de grinda casei mele de 3 etaje, tot cartierul minunandu-se, mama cautandu-ma disperata, nestiind unde sunt. Ma gaseste si incepe sa urle de durere, caci copilul ei cel mai mare i s-a dus dracu`. Si ramane numai cu bietul de fratemeu pe care efectiv il sugruma de durere, el plangand dupa 'sor`sa'. Si pe tata l-as vedea distrus complet, din cauza mortii mele subite. Il vad cum vine acasa din strainatate, plangand tot drumul sa ma vada pentru ultima data in sicriu.
O imagine sadica, stiu.
Nu conteaza.

joi, 8 iulie 2010

Nu ma lasa.


Hei! Ma gandeam... cum e sufletul unei fiinte neomenesti. Daca plange, daca rade, daca-l doare sau... nu am idee.
De fapt nu. Nu stiu.
Vara imi distruge inspiratia... nu ma lasa sa scriu povesti. Nu ma lasa sa am propriile mele trairi. Vara nu am sentimente. Vara ma lasa rece. Vara sunt un pierdevara.
Ma inec in muzica dubstep si in file de romane politiste si intr-un fel imi alina sufletul. Imi duc gandurile departe, in norii roz de la ora 8 jumatate seara si ma lasa sa privesc iazul in felul meu, sa admir reflectia cerului pe apa limpede...sa ascult oracaitul broastelor si zumzetul afurisitilor de tantari. Aceste doua lucruri ma lasa sa fac ce vreau.
Vara nu ma lasa.

vineri, 2 iulie 2010

Printesa gheturilor.


1.
Casa era pustie si goala. Racoarea patrundea in toate ungherele. O pojghita de gheata se formase in cada. Pielea femeii insepuse sa capete o nuanta usor vinetie.
I se parea ca o printesa, asa cum era intinsa acolo. O printesa de gheata.
Podeaua pe care statea era rece ca gheata, dar frigul nu il deranja. Intinse mana si o atinse.
Sangele de pe incheieturile ei se inchegase de mult.
Dragostea pentru ea nu fusese niciodata mai puternica. Ii mangaia bratul ca si cum ar fi mangaiat sufletul care parasise corpul.
Nu se uita inapoi cand pleca. Nu era adio, ci pe curand.
2.
Ii lua o suvita si o incalzi intre mainile sale. Mici crisstale de gheata se topira si ii umezira palmele. Linse cu grija apa de pe ele.
Isi apleca pbrazul catre marginea cazii de baie si simti frigul muscator. Era atat de frumoasa. Plutind acolo, in crusta de gheata.
Legatura dintre ei inca exista. Nimic nu se schimbase. Nimic nu era diferit. Erau unul asemenea celuilalt.
Fusese nevoie de ceva efort pentru a-i deschide mana si a-si aseza palma intr-a ei. Isi impreuna degetele cu ale ei. Sangele era uscat si solid, iar mici farame se lipisera de pielea lui.
Timpul nu avusese niciodata vreo importanta atunci cand era cu ea. Ani, zile ori saptamani se scursera laolalta, devenint o entitate amorfa in care singurul lucru ce avusese o oarecare insemnanate fusese acesta: mana ei intr-a lui. De aceea fusese atat de dureroasa tradarea. Ea oferise din nou insemnatate timpului. De aceea sangele nu va mai avea sa curga vreodata fierbinte prin venele ei.
Inainte de a pleca, el ii desclesta mana si o aseza la loc in pozitia ei initiala.
Nu se uita inapoi.
3.
Ii privi cand o adusera afara. Voia sa jeleasca si sa se arunce deasupra trupului sau acoperit. Sa o pastreze pentru totdeauna.
Acum ea disparuse cu adevarat. Necunoscuti aveau sa ii impunga si sa ii rascoleasca trupul. Niciunul dintre ei nu ii va cunoaste frumusetea asa cum a facut-o el.
Pentru ei nu va di decat o bucata de carne. Un numar pe hartie, lipsit de viata, lipsit de inflacarare.
Cu mana stanga mangaie palma mainii sale drepte. Ieri, aceatsa dezmierdase bratul ei. Isi apasa palma peste obraz si incerca sa ii simta pielea rece pe fata sa.
Nu simti nimic. Ea disparuse.
Lumini albastre scanteiau. Oameni mergeau inscoace si incolo, cant inauntrul, cand in afara casei. De ce se grabeau? Deja era prea tarziu.
Nimeni nu il vazu. Era invizibi. Mereu fusese invizibil.
Nu conta. Ea il vazuse. Ea putuse mereu sa il vada. Cand isi atintea ochii albastri asupra lui, el se simtea vazut.
Acum nu mai ramasese nimic. Focul fusese stins cu mult timp in urma. Statea in cenusa si privea cum viata ii era instrainata, acoperita cu o patura galbena de spital. La capatul drumului nu se aflau alternative. Fusese mereu constient de asta, iar acum sosise in sfarsit clipa. Ravnise la ea. O asteptase cu bratele deschise.
Ea disparuse.
4.
Era nespus de singur. Lumea era goala si rece fara ea, iar el nu putea face nimic pentru a inmuia frigul. Durerea fusese mai usor de suportat atunci cand o putea imparti cu ea. Dupa ce ea disparu, fu ca si cum trebui sa indure suferinta amandurora, iar asta era mai mult decat isi imaginase ca se poate suporta. Se tara de-a lungul zilelor minut cu minut, secunda cu secunda. Realitatea din afara lui nu exista; nu ii mai ramasese decat certitudinea ca ea disparuse pentru totdeauna.
Vina trebuia impartita in mod egal si intre cei vinovati. El nu avea de gand sa o poarte singur pe toata. Nicicand nu intentionase sa o poarte singur.
Isi privi mainile. Cat putea uri acele maini. Purat in ele atat frumusete, cat si moarte- o incompatibilitate cu care se obisnuise sa traiasca. Doar atunci cand o dezmierdase pe ea, mainile lui fusesera cu desavarsire bune. Pielea lui peste a ei alungase tot raul, il fortase sa se retraga pentru o vreme. In acelasi timp, isi alimentasera unul altuia dorinta screta. Dragoste si moarte, ura si viata. Contrarii care ii transformasera n molii ce zburau in cercuri, din ce in ce mai aproape de flacara. Ea arsese prima.
Simti caldura focului in ceafa. Se apropia.
5.
Acuzatiile, vorbele aspre, insultele, toate se loveau de ei ca de un zid. Ce mai insemnau cateva ore de insulte in comparatie cu ani de vinovatie? Ce mai insemnau cateva ore de insulte in comparatie cu viata fara printesa lui, printesa gheturilor?
Se amuza pe seama pateticelor incercari ale lor de a-l face sa-si recunoasca vina. Nu gasea motiv ca sa o faca, ei n-auveau sa invinga.
Dar poate ca ea avusese dreptate. Poate ca venise in sfarsit ziua rafuielilor. Spre deosebire de ea, stia ca judecatorul lor nu avea infatisare omeneasca. Singurul lucru care il putea judeca el era o entitate care era dincolo de carnea trupului, ceva egal cu aufletul. Singurul lucru care ma poate judeca este acela care imi poate vedea sufletul, gandi el.
Era ciudat cum emotii complet diferite putea sa se amestece intr-un sentimenct cu totul nou. Dragostea si ura deveneau indiferenta. Razbunarea si iertarea deveneau hotarare. Tandretea si amaraciunea deveneau intristare, intr-atat de puternica incat pitea sfarama un om. Pentru el, ea fusese dintotdeauna un amestec neobisnuit de lumina si intuneric. Un Ianus cu doua chipuri care condamna si compatimea pe rand. Uneori il acoperea cu sarutari fierbinti in ciuda infatisarii sale respingatoare. Alteori il ponegrea si il ura pentru acelasi motiv. Aceste contradictii nu cunoasteau niciodata vreun echilibru.
Ultima data cand o vazuse fusese atunci cand o iubise cel mai mult. In sfarsit era complet a lui. In sfarsit ii apartinea in totalitate, putea face cu ea orice dorea. Putea fie sa o iubeasca, fie sa o urasca. Fara posibilitatea de a-i mai raspunde la dragoste prin indiferenta.
Inainte fusese ca si cum ar fi iubit un val. Un val evaziv, transparent, seducator. Ultima data cand o vazuse, valul isi pierduse misterul, iar tot ce ramasese era trupul. Insa asta o facuse accesibila. Pentru prima data i se paruse ca putea sti cine era ea. Ii atinsese membrele tepene, inghetate, si simtite cum sufletul se zvarcolea inca inauntrul temnitei sale de gheata. Niciodata nu o iubise ca atunci. Acum venise momentul sa-su cunoasca soarta, fata in fata. Spera ca soarta sa se dovedeasca milostiva. Insa se indoia ca avea sa fie.
6.
Ironia vietii mele m-a frapat deseori. Darul pe care-l am de a crea frumusete cu degetele si cu ochii, in vreme ce in toate celelalte nu sunt in stare sa creez decat slutenie si distrugere. De aceea ultimul lucru pe care il voi face va fi sa-mi distrug tablourile. Pentru a obtine un fel de consecventa in viata mea. Mai degraba sa fiu consecvent si sa las doar mizerie in urma mea decat sa par a fi o persoana mult mai complexa decat merit.
De fapt, sunt foarte simplu. Singurul lucru pe care am vrut vreodata sa il fac a fost sa sterg cateva luni si evenimente din viata mea. Nu cred ca as fi cerut mai mult. Dar poate ca am meritat ceea ce am primit de la viata. Poate ca am facut ceva groaznic intr-o viata anterioasa, care m-a facut sa platesc acest pret in viata de acum. Nu ca ar conta in vreun fel. Dar daca ar fi fost asa, ar fi fost placut sa stiu pentru ce anume plateam.
De ce aleg acum acest moment anume pentru a parasi viata care a fost lipsita de sens pentru atata vreme, v-ati putea intreba? Da, da-i drumul si spune-o. De ce face cineva un anume lucru intr-un anume moment? Am iubit-o pe Alex atat de mult incat viata si-a pierdut sensul? Asta este probabil una din explicatiile de care va veti agata. Nu stiu de fapt daca asta e adevarat de-a-ntregul. Moartea este o tovarasa alaturi de care am trait mult timp, insa abia acum simt ca as fi pregatit. Poate tocmai faptul ca Alex a murit a fost cel care a facut posibila propria-mi libertate. Ea a fost dintotdeauna cea inaccesibila. Era imposibil sa-i provoci si cea mai neinsemnata crapatura in armura sa. Faptul ca ea a putut sa moara a deschis dintr-odata larg posibilitatea ca eu sa ma indrept in aceeasi directie. De multa vreme sunt pregatit, tot ce ramasese este sa urc la bord.
Iarta-ma mama.
Anders

joi, 1 iulie 2010

The future.

Mi-a fost frica intotdeauna de viitor, dar adevarul este ca noi ni-l desenem cu propiile maini si ganduri. Noi ne construim cerul viitorului, noi alegem daca vrem sa fie bine sau rau.
Desi uneori ma gandesc ca nu am eu ce face, ca viitorul va fi cum va vrea El, nu cum vreau eu. Dar nu e asa.
De fapt, nu ma pot gandi la asta pentru ca ma contrazic pe mine insami. Am nevoie sa stiu ce gandesc altii despre aceasta tema.

marți, 22 iunie 2010

Remember me.


Ca si acele mici suflete ce cad usor din cer pe pamant... Nu! Sa nu intelegi altceva. Iti fac introducere in povestea din ziua de 22 Iunie 2010.
,,Nu ma pot lasa doborata de sine...nu...chiar nu.'' Tot isi zicea, privind fereastra cucerita de cascada de apa si peisajul umed, iubit de ploaie. Statea pur si simplu si privea, lacrimile inundandu-i chipul.
Nu stia de ce plange, ce anume a facut-o sa se gandeasca la sufletul ei. Ea nu stia, desi simtea o durere atat de adanca. Un gol atat de plin de chin.
Eu stiam.
Stiam ca inima ii cere iubire, stiam ca ii era dor... Stiam. Nu a vrut niciodata sa ma asculte, o tinea pe a ei ,,Imi e bine, sunt doar intr-o mica depresie.'' Si ei bine, am lasat-o in asa zisa ei depresie si s-a dus in jos. Nu am mai putut sa o ridic inapoi, am lasat-o sa moara. Si acum, ma duc in locurile in care obisnuiam sa fim noi doua si ii scriu. Ii povestesc de prietenii nostrii, de mama, de tata...
Ii povestesc ce simt, ce aud, ce scriu... Ii scriu povestea fiecarei lacrimi pe care o vars atunci cand simt ca clachez sau atunci cand simt ca am pierdut si am fost luata drept o fraiera. Imi pare rau uneori ca sunt atat de naiva, dar ea ma cunoaste. Stie cum sunt, cat de sensibila si imi cunoaste firea. Si nu m-a judecat niciodata. Indiferent de situatie, ea ma alina... Pentru ca ma cunoaste de 15 ani de zile.
,, Scrisoare pentru tine...
In tot acest timp, m-am gandit la tine, Georgiana... Nu pot sa cred ca ai plans atat de mult in ultimul timp... Cum inima ta a devenit din ce in ce mai adanca, mai rece, si mai intunecata. Devii atat de inchisa in tine, si zi de zi, prinvindu-te in oglinda te vezi atat de distanta. Petreci atat de mult timp cu acele carti ale tale si tot imi spui ,,Ele ma inteleg.'' si eu ma simt data la o parte, nu mai ai grija de mine. De ce? Ma intreb de ce...''

Asta e scrisoarea care mi-o soptea la ureche aproape zilnic atunci cand imi priveam culoarea inchisa de caprui a ochilor. Si ii faceau sa se umezeasca. Zi de zi. Si acum stau si ma gandesc zilnic, oare unde a disparut. De ce am lasat-o sa plece, de ce am lasat-o sa moara?...
Imi sap adanc in ganduri si o rog sa se intoarca. Am nevoie de ajutorul ei, de fiinta de acum 2 ani. Am nevoie...
Am nevoie de persoana aceea ce am pierdut-o. Si cea pe care am pierdut-o am fost eu.
M-am ucis pe mine insami si m-am lasat. Si acum imi pare rau si ma vreau inapoi.

sâmbătă, 19 iunie 2010

Uneori regret.

Ceea ce fac, ce zic, vad, scriu, spun, aud. Regret faptul ca nu pot sta suparata pe viata, desi as vrea. Nu stiu de ce...
Am racit, acuma vara. Si asta imi da o stare de cacat.
Nici nu stiu de ce am zis asta. Nu stiu de ce am inceput acest articol. Pot spune ca uneori regret ca traiesc. Regret ca am pierdut atatea. Regret... si ma doare.

joi, 17 iunie 2010

Parfumul.


Vreau sa simt parfumul iubirii tale. Sa-l port cu mine, sa-l am numai pentru mine.
Vreau sa daruiesc iubire.
O iubire cu un parfum de durere. Imi pare rau pentru durere, dar vreau sa ti-o daruiesc. Sa simti ce simt eu.
Sa simti cum te duci usor in jos, asa cum pateste fiecare la un moment dat. Sa simti cum e atunci cand toti iti spun ,,Schimba-te!''... si tu nu poti.
Sau... sa simti fericirea pe care o simt eu atunci cand am pe cineva drag langa mine. Sa simti cum e sa fii in pielea mea. Sa simti cum e sa fii o persoana rece, ce nu arata afectiunea de care unii au nevoie. Tine pentru ea si e vazuta ca o persoana inchisa in ea.
Nu vreau sa ma deschid nimanui, vreau sa-mi pastrez sentimentele pentru mine... Sa le stiu numai ale mele, sa nu le aiba si altcineva. Sa nu le cunoasca.
Doar pentru mine... Atat. Numai pentru mine.
Sunt egoista, dar numai in situatii de astea. Sunt egoista cu oricine, pentru ca e greu sa iti spun ce simt cu adevarat. Si nici nu vreau.
Dupa aia, ai sa ma vezi altfel, probabil o persoana sensibila asa cum si sunt de fapt. Dar nu iti poti da seama, chiar daca stii, cand esti cu mine nu arat deloc sentimentalism, nu arat nimic.
Doar zeci de zambete, rasete si tampenii aruncate-n vant, duse cu ajutorul adierilor la soare, mirandu-se de mine...
Vreau sa-ti daruiesc parfumul meu. Un amestec de zambete, franturi de suflet si sentimente ascunse bine in adancul inimii.
Nu cred ca ai sa le descoperi vreodata pe toate.
Parfum de durere.

vineri, 11 iunie 2010

Blocul.


De fata blocului se leaga nostalgia, ca aici am inceput si am sfarsit copilaria.
A dracu` treaba...mor de dor.

joi, 10 iunie 2010

Nu sunt mandra de mine.


Nu am fost, nu sunt si nici nu cred ca voi fi. Nu sunt mandra ca am personalitatea asta, nu sunt mandra de ceea ce sunt...
Nu sunt mandra ca copchilele astea de a5-a ma idolatrizeaza, ba din contra...
Nu sunt mandra ca termin a 8-a, ca pleaca o parte din mine cu voi... Imi pleaca jumate din viata...
Plecati voi... fratii mei de 8 ani de zile. Fratii cu, care m-am certat, m-am impacat, m-am batut, m-am iubit [colegial]... cu, care am plans si am ras, faceam panarama si induram toti un test zdravan la istorie... sau atunci cand dadeam o 'gaura' la engleza si ne capsa tot cu un test. :))
Am atatea amintiri cu voi si le voi pastra in suflet. Cum sa intru eu in clasa la anul si sa nu va mai vad pe toti? Cum sa pasesc in scoala stiind ca nu va mai am pe toti alaturi? Cum...?
Probabil nu o sa fie atat de greu, dar...sufletul ma doare si imi pare rau pentru certurile care au avut loc intre noi si pentru toate vorbele urate. Imi pare rau ca nu v-am putut iubi intotdeauna. Imi pare rau ca va pierd.
As vrea, sincer, sa intinerim cu cel putin 4 ani, sa fim din nou in clasa a5-a, sa fim, poate...altfel. Sa tinem unul la altul la fel de mult cum tinem acum.
Dar... stii ceva? Cum am fost, am fost perfecti. Perfecti pentru amintirile noastre.
Ideea e ca... urasc sfarsitul clasei a8-a. Urasc faptul ca nu o sa va mai am. Urasc acest final, pentru ca nu e unul tocmai fericit.
Dar...va iubesc pe voi. Si ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a daruit niste suflete speciale alaturi de mine, care m-au sustinut si mi-au tras o palma atunci cand nu gandeam, ca m-au trezit la realitate atunci cand eram la pamant si plangeam, ca nu m-au lasat, si m-au iubit cu bune si cu rele.
Am varsat lacrimi pentru clasa asta, am varsat o lacrima pentru fiecare...
V-am iubit, va iubesc si va voi iubi. M-am repetat de nu stiu cate ori, dar asta e. Va multumesc, 8D! >:d<

sâmbătă, 5 iunie 2010

Lapte cu cereale.


Sa-ti spun ceva.... ceva ce probabil stii.
Nu ma vei uita pentru ca nu vei putea.
Nu vrei trece usor peste asta pentru ca nu vei vrea.
Nu vei inceta sa ma iubesti, pentru ca nu te lasa inima.
De asta tot intrebi de mine... m-ai pierdut. Imi pare rau, dar asta e.
Condoleante dragostei tale pentru mine ce a murit o data cu trecerea timpului. Condoleante tie si sufletului tau.
Condoleante pierderii tale.
[cat am scris asta, mancam lapte cu cereale.]

duminică, 30 mai 2010

Nu.

Numai raspunsuri negative.
Nu te-ai saturat sa tot auzi asta spunandu-se in jurul tau? Nu are rost, deja m-am saturat de cate ori am repetat asta. Doamne ce vieti ducem... ma urasc uneori.
Si sincer, simt ca nu mai pot sa respir, nu mai am chef sa-mi fumez tigara pentru ca nu ma ajuta. Mi se acreste.
Stiu, si eu sunt o negativista si asta ma distruge psihic. Dar, e evident ca optimismul e o oarecare pierdere de vreme. De ce sa sper, cand stiu ca nu o sa mai fie asa cum vreau eu? De ce?...
Pe zi ce trece, sunt impresionata de cate o persoana, de ceea ce zice, ce gandeste... Dar dracu` stie daca el gandeste ceea ce spune! Nu stiu daca o zice pe bune sau doar zice asa de pleasca.
Si am incheiat. Ca nu mai stiu.

sâmbătă, 29 mai 2010

Despre tine.


Mi-am zis ca... ,,Hai sa scriu si despre tine!''.
Ti-am spus ca am sa scriu o data si o data un articol despre tine si uite ca acum am eu chef sa imi pun pe o ,,foaie web'' gandurile despre sufletul tau. Esti un om minunat si sincer, ma bucur intr-un fel ca nu m-ai lasat in pace. Cu ocazia asta, pot sa te cunosc din ce in ce mai mult pe zi ce trece, sa-mi dau seama cum esti cu adevarat. Am realizat, intr-un timp destul de scurt ca ai o inima mare si ca pui acolo, in adancul ei mici franturi din viata ta care te-au marcat, care te-au facut fericit si mandru de tine, sau de altii... Care te-au facut sa plangi sau sa implori alti ochi sa se uite in ai tai, sa-ti zica adevarul.
Am observat ca esti un visator, la fel ca mine. Si atunci cand inchidem ochii ne pierdem in lumea noastra. O lume verde. Pe zi ce trece imi dau seama ca incep sa tin la tine din ce in ce mai mult, dar nu ma prea arunc in asta, ca nici nu stii cand ma poti lasa balta, desi stiu ca nu s-ar intampla asta.
Ai un caracter de milioane, un suflet de copil ce admira alte persoane si le pastreaza pentru el si le respecta. Plangi atunci cand te doare si asta am iubit la tine din prima clipa, pentru ca trebuie sa ai curaj sa-ti versi suferinta pe obraji sau pe umarul cuiva, sa-l rogi sa te sustina si sa-ti spuna ca totul va fi bine. Probabil asa s-a intamplat, nu?
In principiu, esti o persoana speciala, cu multe calitati si multe lucruri de oferit... sentimente, amintiri, pareri, toate impletindu-se, transformandu-se in simpla persoana care stiu ca esti tu.
Multumesc.
[probabil ca m-am inselat in cateva privinte.]

marți, 25 mai 2010

Un an.


Astazi se implineste un an de cand am blog. :D Doamne... imi amintesc perfect cum de m-am gandit sa-mi deschid un cont si ce sa scriu... cui sa-i arat ce am scris. Eu sincer, sunt mandra de blogul meu, de ceea ce am creat pana acum. Putin imi pasa daca le-a placut sau nu celor care au citit, eu tot ce am scris am scris din inima si...asta e, asa am simtit eu la acel moment. Prin intermediul acestui blog, am cunoscut...daca pot sa spun asa, persoane ca mine. Blogurile celor care va urmaresc, sunteti niste oameni de milioane, oameni cu sentimente profunde si marcante si pentru asta va respect.
In principiu, blogul meu mi-a adus de cele mai multe ori fericire pentru ca le placea celor care citeau, si eu m-am bucurat pentru asta. :D
La multi ani dragul meu blog! :D

luni, 24 mai 2010

Explica-mi.

Multi se intreaba de ce oare rasa umana e in stare sa gandeasca. Bai, am patit o chestie...de fapt s-a intamplat de mai multe ori. Dormeam...era vreo 12 jumate noaptea si primesc un telefon si respectiva persoana ma roaga sa-i traduc ceva din germana si ii spun imediat. Nu inteleg cum am procesat asa de repede, cum naiba e facut creierul uman, sa fie in stare sa retina atata si sa iti dea imediat raspunsul. Nu stiu de ce am abordat aceasta tema, pur si simplu...ma gandeam cum naiba. Ma rog...

luni, 17 mai 2010

M-am pierdut...


...,,cautand ochii tai''.
Asta ii spunea mereu baiatul ala care iubea o fata simpla, cu ochii negrii. Dar niciodata nu a mai gasit-o. Povestea... e una trista.
Era o simpla zi de aprilie cu putina racoare in scena, ceva normal dupa 2 zile de ploaie torentiala. In acea zi, el si ea erau fericiti. Dar nu se stia cat va tine. Au stat impreuna, au ras impreuna, s-au iubit si ei bine... totul a luat sfarsit cu o cearta crunta inspre seara. In acel moment, cerul a inceput sa planga din nou. Si s-a razbunat pe ei ca sunt atat de inconstienti de ceea ce fac prin tunete si fulgere, injurand in felul sau rasa umana. Era un cosmar in ochii lor, dar nu se puteau trezi din el. Sufereau in ploaie, plangeau... si s-au lasat, nu au vrut sa se salveze unul pentru celalalt. S-au luptat sa uite, sa stearga tot ce era mai frumos in ceea ce au crezut demult. Si cosmarul asta era spulberat doar cu venirea zorilor... dar pana atunci, ei plangeau si credeau ca nu are nici un sfarsit. Dar mereu a avut, mereu o sa aiba.
Si au ramas asa, ai nimanui. Nu s-au impacat, nu s-au mai vrut. Au pierdut tot ce aveau mai de pret. Au pierdut fericirea. Si acum plang unul dupa altul, si acum isi pierd gandurile in nori, lacrimile pe tastatura uneori, si pe ei in lumea lor. Acum stau singuri, cu cate o tigara si isi ineaca amaru-n ea. Lasand filtrul plin de ura, in urma lor...
Toate povestile de dragoste au un final trist, fara sens. Si probabil ca doare ingrozitor. Dar... nu e un capat de lume.

vineri, 14 mai 2010

Myself.



Beautiful day.
Would you be my inspiration?
Ordinary day.

miercuri, 12 mai 2010

Obstacole.


De astea intalnesti la tot pasu`. Orice obstacol te opreste... iti pune piedica sau te ingenunchiaza. Dar uneori un obstacol e o sansa de a te reabilita, de a lupta pentru tine. Nu stiu ce inseamna un obstacol pentru voi, pentru mine un obstacol is eu.
In principiu, obstacolul e in subconstient. Vreau sa ma redescopar pe mine si ei bine, stiu ca nu o sa se poata. Nu acum. Am abia 15 ani, am o viata intreaga inainte. Dar la ce bun, daca eu ma vad ca pe ceva inutil? Sunt un simplu suflet de copil ghidat de greutati si durere catre infernul cu care ne confruntam toti. Infernul simplei intrebari pe care ne-o punem toti macar o data in viata. Pentru ce traiesc? Ce rost are?
Iti dau eu un raspuns: Nu are nici un rost. Lupti toata viata asta pentru nimic. Cazi, te ridici dar nu ai sa te simti niciodata multumit complet de sine. Eu vad viata ca pe ceva inutil, fara pic de insemnatate. Are si ea parti frumoase dar in zilele astea...nimic.
Nu cred in destin, nu cred in nimic. Nici macar in mine. Setata in a frange inimi si in a uita de tot. Sa nu-mi pese. Desi uneori ma simt prost pentru ceea ce fac, imi trece. Si realizez la un moment dat ca am procedat cum trebuie. Pentru linistea mea sufleteasca, printr-o simpla interventie emotionala reusesc usor sa scap de inchisoarea afectiunii celuilalt. Si imi place.

luni, 10 mai 2010

Anii vietii mele.


Patru ani plini de iubire colegiala, deseori neexprimata dar totusi mereu simtita in inimile si sufletele noastre. Pentru mine, anii de gimnaziu au fost cei mai frumosi. Plini ochi de zambete timide si atingeri tandre pe obrazul celui care suferea, toti incercand sa-l impacam, sa-i aratam ca totul e bine.
Imbratisari aproape in fiecare pauza, simple gesturi care arata putina afectiune. In acelasi timp, totul e ca o melodie. E o muzica plina de lacrimi de durere, bucurie, de lamentatii… Asadar, lumea in care traiesc e lumea ideala din punctul meu de vedere, dar din pacate nu dureaza o vesnicie. Ia sfarsit un capitol care a inceput acum opt ani. Primele patru capitole nu au fost asa de memorabile, dar celelalte patru, au fost de-a dreptul minunate.
Stim ca lumile noastre nu o sa se mai intersecteze, nu o sa mai fie cum este. O sa ne pierdem in propriile noastre ganduri, realizand la un moment dat ca a doua familia a disparut. Nu de tot, dar oricum…
In fiecare an de gimnaziu, au avut loc diferite evenimente. Conflictele nu au sa dispara niciodata, asta e sigur dar cele mai frumoase momente sunt atunci cand ne impacam. Cand ne dam seama cat de mult tinem unul la altul si cat de mult ne pare rau pentru vorbele urate si privirea aceea plina de ura care dureaza trei minute dupa cearta. Mi-a placut intotdeauna atunci cand ne dadeam cadouri de Craciun, sau la sfarsitul anului si ca sarbatoream ascultand muzica, mancand dulciuri, dansand si distrandu-ne. Pentru asta, trebuie sa o felicitam pe doamna diriginta, deoacere ea ne-a invatat sa daruim putina iubire o data cu acele cadouri oferite la diferite ocazii.
Sunt alergica la uniformizarea persoanelor, tocmai pentru ca uniformizarea calca in picioare unicitatea cu care ne-a creat Dumnezeu. Dar, in acelasi timp, inteleg ca sunt unele categorii de probleme generale, cum ar fi relatia cu parintii. In gimnaziu, ne-am confruntat cu adolescenta. Atatea lucruri noi s-au intamplat cu copii din clasa a 5-a. Nu ne chinuiam sa devenim adolescentii care suntem azi, pentru ca nu a fost nevoie. Am crescut fara sa ne dam seama cat de mult ne-am maturizat si uitam faptul ca gandim altfel.
Profesorii, ne-au pus o minge la fileu, aratand ca e nevoie sa fie abordate, din perspectiva sufletului, framantarile noastre. E randul nostru acum sa lovim mingea asa cum trebuie…
Desi e greu sa cresti o data cu gimnaziul si cu greutatile sale, ramane o amintire care nu se poate sterge. Ramane acolo… in adancul sufletului. Si cred ca va ramane o viata intreaga.
Imi iubesc colegii si mereu i-am admirat pe cei care ne-au condus spre a deveni oameni importanti in viata, adica pe domnii profesori. Anii vietii mele sunt anii de gimnaziu. Atatea amintiri de neuitat si chicoteli in ore… O sa le tin mereu minte, mereu am sa am grija de ele. O sa le ador cu toate antonimele subconsientului meu si am sa le las sa-mi fie niste sinonime perfecte. Si stiu ca asa o sa fie…

duminică, 9 mai 2010

Luni, marti, miercuri, joi, vineri, sambata, duminica.



Luni - o zi ciudata
Marti - neterminata si vine
Miercuri, ea n-are vesminte... uneori tin minte
Joi - trece in graba
Vineri - sta sa cada si
Sambata trece urgent,
Duminica-s absent
Luni - abstract-lucid
Marti - usor timid dar vine
Miercuri si torn bautura... cat intra pa gura
Joi - am capul mare
Vineri - n-am picioare dar
Sambata devin simpatic...
Duminica-s galactic
Luni - mi-e dor de tine
Martea nu mai vine dar vine
Miercuri si visez in roz... ca castig la loz
Joi - ma-mpac cu mine
Vineri oricum vine si
Sambata beau bautura
Duminica sunt zgura.

Sunt in pana.

De imaginatie. Plictiseala ma doboara, incep sa innebunesc. Vreau sa moooooorrrrrrrrr. Pe bune. Nu mai suport! Pentru ce, Doamne iarta-ma, traiesc? Nu mai are nici un rost... Timpul trece asa de repede si pe bune, asta e un semn... Pula mea, vine apocalipsa, asta e clar. :)) Nu sunt eu cine stie ce credincioasa, dar dupa ce scrie in biblie, trecerea timpului atat de rapid e un semn. Of...nu-mi mai pasa! De ce zic asta? si asa nu-mi pasa...

marți, 4 mai 2010

Si deci... unde te gasesc?



Atunci cand am nevoie de tine. Sau cand imi e dor de ochii tai sau... cand doar pur si simplu doresc sa te privesc. Tu... ai disparut. Eu... am ramas pe loc, in urma... am ramas cu privirea jos, numarand prietrele ude. Lasand ploaia sa ma inghita in apa, sa imi ia ultima farama de iubire ce ti-o purtam... sa ma lase doar cu ura aceea seaca ce mereu ti-o aratam cand ma luai in ras sau pur si simplu faceai glume proaste, spunandu-mi mereu ,,copil''. Ma comport ca unul, stiu. Dar... nu asta iubesti tu cel mai mult la mine? Sau poate nu.
Nu vrei... Deloc nu vrei. Ce anume?
Sa ma eliberezi de tine, sa ma lasi in pace. Nu vrei, pentru ca iti pasa chiar daca nu arati. Si stiu ca te enervez si te fac sa ma urasti pentru 2 minute, cel putin, dar... cu toate astea tii la mine si nu vrei sa scapi de mine, pentru ca probabil ti-am intrat la suflet. Dar de ce nu te arati? Stai inchis in tine si nu spui nimanui nimic din viata ta. Si de cate ori incerc, tu imi spui ca nu sunt persoana aceea. Nu inca. Dar cand? Nu mai pot sa tin la tine.

marți, 27 aprilie 2010

27 aprilie.


Desi uneori te-am urat, niciodata nu am incetat sa te iubesc. Niciodata nu ai vrut sa-mi dai mai mult din tine... M-ai lasat numai pe mine sa-ti spun ce simt, cat de tare ma doare...
Si pe tine te doare la fel de mult, stiu. Dar tu imi spui asta numai daca iti spun eu prima. Imi omor gandurile si visele de dragul tau, dar tu... nu faci nimic. De 2 ani de zile tot incerc sa uit de tine si nu pot. Mi-ai luat o parte din inima si nu vrei sa mi-o mai dai inapoi... si ma doare locul ala, dar oricum...nu as fi stiut ce sa fac cu ea. Oricum o sa fie a ta pentru totdeauna. Nu ai sa mi-o mai dai inapoi, pentru ca nu o mai primesc. Poti sa o pastrezi. Mi-ai spus ca inca nu sunt persoana careia sa-i spui tot ce ai pe suflet si ei bine...nici nu cred ca am sa fiu vreodata. Dar tu ai spus ca nu stii si eu nici atat nu stiu. Nu stiu ce o sa se intample cu noi. Ai sa ramai doar o vaga amintire probabil. Dar uneori ma gandesc... pentru ce te cunosc? De ce tin atat de mult la tine si nu pot scapa? Vreau un raspuns. Si asta sa nu vina de la tine, ci de la Dumnezeu.

luni, 19 aprilie 2010

Liric.


Nu mai pot! Ma distrugi! Tu!
Subconstientul imi rade-n fata si ma distruge. Deci ma distrug singura. Am niste crize de mor, dar astea sunt numai in mintea mea. In fiecare zi regret si nu stiu ce. Ajuta-ma ca nu mai pot. Nu ma m-ai chinui, nu iti bate joc de viata mea. Razi de mine si tu crezi ca nu-mi dau seama. Lasa-ma in pace! Am varsat o lacrima si o sticla de bere, mi-am calcat pe mormant si simt numai durere. Sunt un om mort printre vii... Daca maine n-as mai fi, ai plange? macar putin... Sa-mi spui. Amintirea aia frumoasa a murit de mult la mine-n brate... si ea si tot ce-a fost. Oare... ai regreta ceva?

duminică, 18 aprilie 2010

.

Mircea Cărtărescu
--------------------------------------------------------------------------------
Când ai nevoie de dragoste

când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte

Eu sunt.


Eu sunt eu.
Eu sunt imuna la iubire.
Eu sunt aia care rade intr-una.
Eu sunt persoana aceea copilaroasa careia ii duci dorul.
Eu sunt nebuna ce scrie despre durerea din sufletul ei.
Eu sunt aia care pare aroganta.
Eu sunt sufletul ce dispretuieste alte suflete.
Eu sunt aia careia nu-i pasa decat de maxim 3 persoane.
Eu sunt persoana ce ma pot face usor placuta sau neplacuta.
Eu sunt cheia de la incuietoarea usilor durerii din sufletele voastre. La mine veniti toti si imi spuneti ce aveti... eu va inteleg, indiferent de situatie. Mi-a fost dat sa inteleg sentimentele voastre, sa inteleg de ce va este frica, de ce va este dor...
Dar voi, nu ma intelegeti pe mine. Nu poti spune ca ma cunosti foarte bine, pentru ca nu e asa. Tu cunosti doar fata aia care e mereu cu zambetul pe buze si incercand sa fie cat mai comunicativa cu lumea. Fata aia, care atunci cand e online pe messenger si vorbeste foarte sec, fara chef, aia as putea spune ca sunt eu cu adevarat. In mintea mea, stiu cat de mult ma straduiesc sa par a fi acea persoana, care orice face e ,,tipic Georgianei''. Chiar e? Adevarat, sunt nebuna si pe bune ca la mine nu se poate defini normalitatea. Dar de fapt, nu se stie care e normalitatea in ziua de azi, dar eu nu sunt ca toata lumea. Putine persoane gandesc ca mine, putine persoane ma si inteleg. Si uneori se trezesc idioti care sa ma critice ca sunt nu stiu cum. Bai frate, nu ma cunosti si punct! Nu ai motiv sa ma critici... sau ai. Faptul ca eu ignor lumea si traiesc in propria mea lume, ma face sa par o persoana aroganta? Lumea vorbeste atatea despre mine si spun lucruri neadevarate. Pe mine nu ma deranjeaza cu nimic, pe voi va deranjeaza ca nu ma afecteaza cu nimic minunatele voastre vorbe. Mi-a placut mereu sa va joc pe degete, pentru ca stiu cum sa va manevrez. Stiu cum ganditi si ei bine... sunteti toti la fel. Usor de patruns in inimile voastre este, sa fiti influentati, este si mai usor. Dar stii... fiecare e cum e, dar in principiu... toti sunteti la fel. Nebunii ca mine sunt altfel. Si chiar daca suntem nebuni, suntem nebuni in felul nostru. Nu ne asemanam deloc, nu ca voi. Cei care scrieti si cititi ce scriu altii, sunteti nebuni. Dar asa ne place noua, sa fim diferiti si speciali in felul nostru. Respect enorm gandurile voastre si credeti-ma, eu va consider minunati. Continuati tot asa... astia suntem noi. :D

joi, 15 aprilie 2010

Am pierdut.




Asta s-a intamplat acum ceva timp... acum nu stiu daca chiar am pierdut, poate doar am indepartat acea persoana de mine.
Am pierdut... Si am pierdut cel mai important lucru. O prietenie. Am pierdut-o de mult, dar nu mi-am putut da seama de consecinte. A fost cel mai bun prieten al meu, acum suntem doar prieteni, dar nu cei mai buni. Inca nu m-am obisnuit complet cu ideea, inca ma enerveaza unele lucruri, inca disper in mine, pentru ca imi e dor de el, de cum ma privea. Ii eram draga, poate inca-i sunt. Ii eram ca o sora, el imi era ca un frate. Inca tin la el, la fel de mult, dar, din pacate nu mai poate fi la fel. Ne-am schimbat amandoi, si nu in general, ne-am schimbat comportamentul unul fata de celalalt. Si cand imi amintesc, ca atunci cand eram cei mai buni prieteni, cati nu erau impotriva noastra. Era ciudat, dar erau invidiosi. El a fost singura persoana in care am avut incredere totala. El ma cunoaste mai bine decat ma cunosc eu, si e greu sa cred ca s-a terminat. Acus se termina si a8-a si nu cred ca o sa ramanem la acelasi liceu la care invatam. Cat timp am scris asta, au inceput sa-mi curga lacrimile fara sa vreau. Am un nod in gat, parca ma strange cineva de gat. Ne-am spus amandoi unul altuia cat de rau ne pare ca nu mai suntem la fel, dar am spus ca asta e. Inca suntem in aceeasi clasa, vorbim, ne zambim. Dar... cam asa s-a terminat cea mai importanta prietenie a mea. Sa-ti pierzi cel mai bun prieten e mai dureros decat o iubire ce sa dus pe apa sambetei, parerea mea, cel putin.

Si revin. Asa simteam atunci...acum nu mai stiu.

luni, 12 aprilie 2010

Te-a marcat.


Prietenia cu ea te-a marcat pe viata, stiu. Te-a schimbat complet, nu mai esti tu... esti atat de irascibila...iti devoreaza sufletul pe zi ce trece si tu nu mai ai ce face. Te zbati intre durere si libertate. Ce alegi?...
Serios, mai poti continua? Inima iti cere sa termini, de ce nu vrei? Te distruge psihic si tu nu vrei sa te opresti... iti place sa suferi. Dar poate nu. Te-ai adaptat la asta. Dar stii... te-am ascultat mereu, niciodata nu am vrut sa ma cert cu tine, nu vreau asta. Si stii ca mi-ar parea enorm de rau daca m-as certa cu tine... Asa ca vreau sa-ti zic, ca atunci cand exista tensiune intre noi sa tacem amandoua. Ca asa e mai bine. Dar revenim. Esti irascibila si... nu mai stiu. Certurile voastre ma marcheaza si pe mine... nu te inteleg cum de pui atata suflet si ea te ia la sictir. Nu inteleg. Tu trebuie sa decizi. Si da... te-a marcat. Ti-a pus stampila si te-a pus la cutie. Nu vrei sa iesi...stai inchisa acolo si plangi. Plangi ca te doare, ca nu mai poti. Nu vrei sa asculti de nimeni... Asa vrei tu... Alege totusi ce e mai bine pentru tine.

duminică, 4 aprilie 2010

Dispret.

In ultimul timp ma tot gandeam sa scriu o poezie...
Parca nu pot, nu am mandrie.
Imi e dor de visele ce odata le aveam
Si le pretuiam...
Acum vreau sa dispara, sa nu imi mai macine mintea.
Sa nu ma mai distruga, sa imi ia suflarea
Ce candva, astea imi erau alinarea.

Lasa-ma jos, vreau sa respir,
Ma distrugi ca pe un cuvant sters din sir.
Iar razi, iar imi zambesti...
Iar plangi, iar ma urasti...

Ma lasi singura pe o banca
Si te rogi sa ma loveasca cineva cu o dalta.
Sa mor, sa te las in pace, sa nu te mai sufoc...
Sa te las sa ma urasti cu mai mult foc.
Sa te las sa suferi si sa plangi
Dupa persoana ce te-a facut sa uiti.

Asa ne place noua.


Sa ne terminam psihic unul pe altul, sa uitam de noi, sa ne indepartam... Asa ne-am obisnuit, asa suntem noi... Prosti! La dracu` sa ne ia! Oare cat mai putem sa ne uram uneori? Cat mai putem sa tinem mortis pe viata, sa nu ne impacam, sa nu iubim. Sa stam singuri ca idiotii sa ne plangem de mila, sa regretam pentru ce am spus, sa uiti toate clipele frumoase si sa te inchizi in tine. Sa uiti de mine... sau de tine... sa uiti de noi...
Tot timpul a fost asa. M-am plictisit si subconstientul imi spune sa ma opresc din prostia pe care o fac... aceea de a inca tine la tine. Dar inima nu ma lasa si imi distruge sufletul in mine, mintea ce imi doboara lacrimile si neuronii mi-i ucide...unul cate unul. Ai sa ma lasi fara minte si am sa mor in spitalul de nebuni...acolo nu am sa mai pot scrie. Am sa desenez cu unghiile peretele si am sa ma izbesc de amintiri. Am sa ma izbesc de tine... dar nu ai sa fii acolo, ai sa fii doar o frantura... si nu mai pot continua, nu asa! Vreau sa fie altfel...
Dar asa ne place noua. Sa ne chinuim, sa murim cu amintiri aiurite, fara sens. Vreau alte amintiri...nu astea. Si oricum... tot timpul uiti sa ma inveti cum sa fiu tare daca pleci.

marți, 23 martie 2010

Ceva pe aici.


Imi analizam celelalte postari... multe acum mi se pare niste tampenii. Dar asa gandeam eu la vremea respectiva. In fiecare noapte sunt prinsa furand intr-o alta parte a lumii. Sunt prinsa iar in lumea mea, unde totul e verde, unde cartile se gasesc in copaci si poti sa le iei fara sa le platesti, numai cu coditia sa le citesti. Unde notele muzicale danseaza cu vantul caldut de primavara si norii dandu-ne iubire. Doamne, cata nevoie de iubire avem... Unii dintre noi. Eu sunt setata sa nu am nevoie, sunt setata sa nu pot iubi decat o persoana poate, dar aceea nu exista. Sau cel putin, nu inca. Nu mai pot sa ma privesc in suflet si sa ma analizez pentru ca nu ma lasa subconstientul. Incep sa delirez treptat, mi-am facut chiar si un prieten imaginar daca ma credeti. Serios... delirez incercand sa fiu normala. Nu mai pot, ca eu sunt relativ nebuna. E vina cuiva... nu stiu a cui. In nici un caz a parintilor mei, ei sunt niste oameni minunati, ii respect ingrozitor de mult, nu vreau sa-i dezamagesc... niciodata. Oricum...sufletul ce m-a luat atunci cand m-am nascut a fost probabil al unui scriitor nebun ce nu s-a gasit pe el insasi si incearca sa se regaseasca in mine. :)

sâmbătă, 20 martie 2010

Untitled.


Niciodata nu credeam ca am sa ma trezesc dimineata si sa regret ca inca traiesc. Uneori uit de mine, uit de durere. Dar... ce durere? Nu stiu, oricum in fiecare zi traim un esec. Esecurile sunt franturi din suflet. Mereu il pierdem... in fiecare secunda, minut, ora sau zi... el se pierde, tot se duce in sus si ne lasa tot mai putin timp sa traim. Ne lasa sa ne ingropam singuri in lumea asta... eu ma ingrop in lumea mea, tu in a ta... Nimeni, dar nimeni nu e normal cu capul in mintea lui. Sa fim seriosi, toti suntem nebuni. Nu parem, dar asa e. Toti... Nu stiu cati or sa-mi inteleaga perceptia asupra vietii, dar asa gandesc eu.

sâmbătă, 13 martie 2010

Vreau sa fiu. Sinonime pierdute-n ganduri.


Si totusi nu ii parea rau de el. De faptul ca a tacut si s-a nascut… de faptul ca indiferent de incercarile lui a devenit ce si-a dorit mereu. Avea o mie de vise, o mie de viitoare planuri scrise. A avut clipe cand nu vroia sa se termine, acum statea si se gandea la ce nu a mers bine. Si indiferent de astfel de lucruri el isi iubeste meseria. Iubeste faptul ca sub hartile lui colorate se afla sentimente si amintiri, iubiri…
Of, prima iubire… Mana lui usoara care acum deseneaza cu precizie isi aminteste de prima dragoste... prima atingere a chipului senin ce il iubea asa de tare. Isi amintea cum dupa numai prima saptamana dupa ce a cunoscut-o, se ducea acasa si isi ingropa fata in maini si plangea. In fiecare zi, timp de 7 zile, isi pierdea cate o bucata din suflet. Mereu urandu-se pe sine ca nu putea sa-i zica ca o iubeste. Dar ea a murit… si nu oricum, a murit altfel. Lumi indurerate curg din ochii lui verzi, napustindu-se asupra papadiei, distrugandu-i cerul, distrugandu-i creatia din care facea rost de bani. ,,O lume atat de materialista” se gandea el. Dar inca se gandea la ea. Isi aminteste in fiecare dimineata de biletul de la ea.
"Dragul meu, m-am decis sa te las...nu, nu sa te parasesc, sa te las cu gandurile tale. Stim amandoi ca avem nevoie de o pauza, sa ne facem curat in amintiri...
Mi-ar placea de fapt sa-ti zic adevarul, ca vreau sa vii sa ma cauti si sa-mi spui sa nu-mi mai fac griji, ca totul e doar in mintea mea. Dar... Stii ce am realizat? Ca sunt o lipitoare. Am nevoie in permanenta sa-mi spui ca ma iubesti, si stii de ce? Pentru ca mi-e frica sa te pierd. Mi-e frica sa se termine totul, si intr-o zi, tu sa nu mai fii aici, sa nu-ti mai aud vocea, sa nu mai stiu nimic de tine. Stii ca aia m-ar durea cel mai tare.. Si din nou, am fost sincera, de fapt tu esti cel de la care am invatat asta, datorita tie si doar cu tine pot fi sincera. Din nou, pentru ca mi-e frica sa te pierd. Asa ca o vreme am decis sa dispar, poate reusesc sa nu mai fiu dependenta de tine, sa nu te mai sufoc. Daca intre timp tu o sa iti continui viata fara mine, nu te invinuiesc. Poate e mai bine asa. Insa tine minte, ca orice s-ar intampla, eu inca o sa fiu aceeasi copila care obisnuia sa-ti spuna ceea ce simte, desi te cunostea foarte putin. Aceeasi copila care era entuziasmata de fiecare data cand venea vorba de tine, si care stia ca o iubesti.
M-am hotarat sa plec pe alt drum. Undeva unde chiar sa nu-mi mai pese de nimic, undeva unde sa nu-mi fac nici un plan pentru viitor, ci doar prezentul sa conteze, si nici acela. Undeva unde sa pot sa nu mai fiu egoista. O sa ai un loc si tu pe drumul ala, in masina mea, in inima mea.. tu intotdeauna o sa fii ceva, cineva, undeva, candva, tu intotdeauna o sa faci parte din mine.
Adio…"
Cartograful inca plangea, inca isi imagina viata frumoasa. El vroia sa fie iubit. E tot ce isi dorea…
Inca isi amintea de timpul petrecut cu ea intr-o scara, cum privea ploi de vara… si le pastra la inima pe toate, nicidecum aruncate. Dar totusi, ea a murit in ochii lui. A murit ca persoana… nici acum nu a inteles de ce anume l-a lasat, de ce nu l-a mai salvat de la viata monotona. De atunci, singura lui iubire a fost si este desenatul. Era considerat un nebun, un om fara de lege. Stiau cu totii ca era nebun, ca si-a pierdut mintile… Dar ei nu stiau ca cei mai buni oameni sunt asa. Nebuni! Nebuni dupa vise si sperante ca el, nebuni dupa verde, ca mine, nebuni dupa vesnicia iubirii. Nebuni unii dupa alti. Nebuni fara sa stim. Nebuni ca lumina soarelui vara. Nebuni ca balerinele albe purtate salbatic de catre vant, iarna. Nebuni ca noi, ca voi, ca tine, ca el… O iubea pe ea, si ii iubea pasiunea pentru cuvinte, desi sinonimele ei nu erau bine definite.
Sinonimele lui erau clare. El si ea erau doua sinonime indragostite. Isi amintea ce i-a scris in felicitarea de Craciun ,, Cand te-am cunoscut stiam ca iubesti cuvintele dar pe zi ce trece am inteles tot mai bine pasiunea ta nebuna pentru semantica. In timp, am ajuns sa iubesc cuvintele la fel de mult ca si tine. Ne jucam cu sinonimele, cu omonimele şi cu paronimele si deseori ajungeam la concluzia ca noi insine suntem doua sinonime indragostite. Ti-am sarutat palmele îndragostite si ti-am soptit la ureche cuvintele pe care le iubesti atat de mult:
"Ineaca-ma in flacari si stinge-ma cu foc. Adora-ma cu toate antonimele bratelor tale si lasa-ma sa-ti fiu un sinonim perfect."
Si asa a fost...
In ziua de azi nu-l mai intereseaza nimic, sau cel putin asa vrea sa para. Vrea sa para ca-l intereseaza doar meseria lui. Sa creeze propriile lui lumi, sa uite de tot ce l-a suparat. Sa-si creeze in fiecare zi propria lui papadie, sa o dea in dar cuiva si sa se simta multumit de sine. Dar nimeni nu-si da seama, cu exceptia lui, ca in viata nu e important doar ce vrei tu, ci ca e important ce vrea si sufletul. Adica pace, bunatate si iubirea, toate emanate de ochii persoanei ce o iubesti de o viata. Si el are propria lui placere dureroasa. Mereu si mereu aceeasi. Spunandu-si in oglinda sau poate vorbind cu ea…
,,Mi-ai spus ca pleci si atat. A fost durere si o foaie goala. Nimic mai mult. N-ai vrut sa-mi dai mai mult din tine.
Ai spus ca nu regreti, ca nu te doare. Suferinta perfecta. Ai spus ca n-are rost sa arzi amintirile noastre. Ca nu vrei sa patezi ce-a fost. Te-ai dus.
Si eu n-am stiut de ce ma doare locul unde obisnuiam sa am o inima. N-am stiut cat de plin de durere se simte golul.
N-am stiut. N-am stiut niciodata ca n-ar fi trebuit sa ma inchid in fiinta ta, sa te las sa fii ceva din mine.
Am uitat.
Cand ai plecat, am uitat sa-mi scot inima din tine si nu ti-a pasat. Ai luat-o cu tine.
Nu-mi pare rau.
Oricum n-as fi stiut ce sa fac cu ea. Cand te-ai dus, mi-ai luat respiratia rece cu tine. Si nu mi-am dat seama de ce gatul meu e prea fierbinte sa pot inspira o noua viata. Am vrut sa-ti scriu o scrisoare, sa-ti spun ca ai uitat sa-mi inapoiezi suflarea, dar nu stiam unde s-o trimit.
Tu hoinareai si cu tine erau culorile si visele mele. Si n-am stiut unde sa le gasesc.”
Am ramas acelasi dement gol pe dinauntru, care se trezeste dimineata singur si rade de el insasi. Si apoi, cand ma asez la masa, inca obisnuiesc sa pun pe farfurioare doua cesti de cafea. Una e rece. Si te asteapta.
Lumi pierdute in favoarea viselor lui. Dar atunci cand aripile se frang, orice vis ramane o imagine imposibil de transformat in realitate. Surprizele vietii nu sunt intotdeauna frumoase. Un vis frumos, care e devenit realitate, nu tine pentru totdeauna. Tine pentru o perioada, dupa aia se destrama. Nu e trist cand se intampla asta? Eu zic ca da. Dar poate unele vise trebuie sa se destrame, ca asa vrea sufletul...
Asa a vrut si sufletul cartografului, sa i se destrame visele si viata. Sa fie doar o umbra stearsa a trecutului, sa fie propriul sau sinonim pierdut in ganduri.