Nimeni nu intelege.

,,- Nu ma lasat de prima data sa plec, nu a vrut. M-a lasat mai incolo, nu peste mult timp.
- Dar de ce nu te-a lasat atunci cand ai vrut?
- Ii era frica sa nu ma piarda.
- Cand te-a lasat nu ii mai era frica, nu?
- Cred ca nu. Si asa, probabil il speriam cu ideile mele si conceptiile putin diferite fata de ale lui, sau alte persoane.
- Inteleg. De fapt, nu. Nu inteleg. Explica-mi te rog, cum te-ai simtit cand te-a lasat sa pleci fara nici un protest.
- ... m-am simtit uitata. Nu prea pot sa descriu... mi se sfarmase o lume imaginara in doua. O lume in care credeam cu adevarat si voiam sa fiu fericita. S-a destramat... O mica parte din sufletul meu tanjeste dupa lumea aia, dar restul sufletului imi spune sa termin, ca degeaba ma tot gandesc la asta.
- Nu vrei sa-l asculti...
- Nu pot.
- Nu vrei.
- Intradevar, nu vreau.
- Atunci e vina ta. Nu vrei sa-ti fie bine...iti place sa suferi. Asa esti tu... fraiera cu sufletul, dar nu si cu mintea, ce-i drept.
- Imi pare rau.
- De ce?
- De mine...
- Si mie.
- ... multumesc de asa zisa ,,incurajare''.
- Hei, nu am de gand sa te mint. Am trait si eu ce traiesti tu si m-au mintit multi, ca o sa fie bine si ca o sa ma sustina... Nu m-au sustinut, nu a fost bine. A trebuit sa trec singur, a trebuit sa ma adapostesc de furtunile mintii mele, a trebuit sa fug de adevar... A trebuit sa ucid in mine amintiri ca sa pot trai. A trebuit...
- Nu inteleg... de ce suntem asa? Atat de slabi... Atat de idioti.
- Tu nu intelegi, eu nu inteleg...nimeni nu intelege.
- La naiba.''