joi, 29 iulie 2010

Si-a dat si sufletul.


,,Am ajuns sa-mi reglez ceasul dupa cum plang. Am ajuns sa iubesc fara sa fiu iubit. Am ajuns sa ma dezamagesc zilnic, sa imi ucid sperantele.
Am pierdut tot, nimeni nu ma vede cum traiesc, toata lumea ma ocoleste dar totusi, uite ca zambesc.
I-am iertat pe toti care mi-au facut rau. Uite, acum nici macar soarele nu ma mai incalzeste. Mi-am dat si sufletul pentru acea fata.''


Vorbele astea dor.
Ar trebuii sa ne iertam tot timpul, chiar daca e greu sa auzi acele cuvinte care uneori le doresti...'iarta-ma'.
Nici eu nu le pot spune, imi e greu. Dar vezi...din cauza asta poti pierde tot. Zambesti pe strada, chiar daca toti te-au uitat. Familia nu te-a apreciat...
De ce sa ai sufletul mai curat decat o coala alba si nimeni sa nu te creada? De ce sa nu iti minta ochii? De ce sa fii sincer?
Eu nu spun ce simt, doar ma exprim in scris. E mai sanatos sa tii in tine. Nu tot timpul, dar uneori e mai bine.
Fa-ti timp sa admiri farmecul fiecarui anotimp... Fa-ti timp sa traiesti. Fa-ti timp sa iubesti chiar daca nu esti iubit. Fa-ti timp pentru sufletul tau.
Fa-ti timp, altfel ai sa pierzi tot.

vineri, 23 iulie 2010

Incepe sa-mi ajunga.


Starea asta pe care o am...ma distruge omule. Nu mai suport. Prea multa durere...
E viata mea, sunt cosmarurile mele. Dar nu vreau sa le traiesc zilnic.
Nu mai vreau ca subconstientul sa-mi spuna sa nu ma mai opresc atunci cand plang, sau visez. As vrea sa-mi spuna sa ma opresc.
Oricum nu ma iarta nimeni in ziua de azi. Ma iarta numai Dumnezeu. Persoanele care le iubesc nu vor sa-mi dea o a doua sansa. Nu vor...
Incerc sa ma trezesc, sa pot scapa de cosmaruri. Nu pot! O sa imbatranesc mult prea devreme de atatea ganduri noapte de noapte. Am zile in care nu pot sa mananc...
E prea devreme pentru toate care mi-au fost luate, e prea de devreme sa gandesc departe, prea devreme sa ma simt singura pe pamant.
Devreme sa pun punct. Prea devreme sa ramai fara cuvinte, sa ai clipe fericite doar cand iti aduci aminte.
Fara aroganta... uita de tot, uita ce au spus altii, tu stii ca ai un scop. Devreme...sa te trezesti mult prea devreme. Sa ai furtuni in suflet indiferent de vreme...
Sincer, mi-as fi dorit sa simt astea mai tarziu.
As fi vrut sa stiu ca timpul trece in favoarea mea... E prea devreme pentru riduri si lacrimi varsate.

joi, 22 iulie 2010

Fericirea...


E cea pe care eu n-o mai gasesc, dar o doresc, ca pe ceva dulce dupa ce fumez...
Fericirea e ceva ce nu traiesti foarte des. Eu cel putin, nu o intalnesc decat foarte rar.
Fericiti pana la adanci batraneti? Mda. Unde? In basme... Basmele sunt scrise din pura imaginatie, din pura intentie de a face fericirea sa vibreze. Basmele nu sunt traite si in realitate, sau daca sunt, in nici un caz pentru foarte mult timp.
Fericirea pe care o doresc eu, o doreste oricine. Fericirea pe care nu o am, o au altii sau altele. Fericirea... e un concept interminabil.
Nu prea am avut tangente cu ea. Nu m-a vrut. M-a lasat sa fiu data la o parte si mi-a spus prin somn ,, tu nu meriti sa fii fericita!''... Ce am facut?
Va plange intreaga lume cu lacrimi de soare atunci cand or sa vada ca durerea din suflet nu dispare niciodata. O raza de soare iti mai alina chipul atat de imbatranit de simple lacrimi, ce odata, nu insemnau nimic.
Ma lasa sa sper degeaba.
Nu o mai gasesc, nu vrea sa vina la mine.
Fericirea...

duminică, 18 iulie 2010

Nimeni nu intelege.


,,- Nu ma lasat de prima data sa plec, nu a vrut. M-a lasat mai incolo, nu peste mult timp.
- Dar de ce nu te-a lasat atunci cand ai vrut?
- Ii era frica sa nu ma piarda.
- Cand te-a lasat nu ii mai era frica, nu?
- Cred ca nu. Si asa, probabil il speriam cu ideile mele si conceptiile putin diferite fata de ale lui, sau alte persoane.
- Inteleg. De fapt, nu. Nu inteleg. Explica-mi te rog, cum te-ai simtit cand te-a lasat sa pleci fara nici un protest.
- ... m-am simtit uitata. Nu prea pot sa descriu... mi se sfarmase o lume imaginara in doua. O lume in care credeam cu adevarat si voiam sa fiu fericita. S-a destramat... O mica parte din sufletul meu tanjeste dupa lumea aia, dar restul sufletului imi spune sa termin, ca degeaba ma tot gandesc la asta.
- Nu vrei sa-l asculti...
- Nu pot.
- Nu vrei.
- Intradevar, nu vreau.
- Atunci e vina ta. Nu vrei sa-ti fie bine...iti place sa suferi. Asa esti tu... fraiera cu sufletul, dar nu si cu mintea, ce-i drept.
- Imi pare rau.
- De ce?
- De mine...
- Si mie.
- ... multumesc de asa zisa ,,incurajare''.
- Hei, nu am de gand sa te mint. Am trait si eu ce traiesti tu si m-au mintit multi, ca o sa fie bine si ca o sa ma sustina... Nu m-au sustinut, nu a fost bine. A trebuit sa trec singur, a trebuit sa ma adapostesc de furtunile mintii mele, a trebuit sa fug de adevar... A trebuit sa ucid in mine amintiri ca sa pot trai. A trebuit...
- Nu inteleg... de ce suntem asa? Atat de slabi... Atat de idioti.
- Tu nu intelegi, eu nu inteleg...nimeni nu intelege.
- La naiba.''

vineri, 16 iulie 2010

Am uitat.


Am uitat sa uit de mine. Am uitat sa uit de ea, de el, de ei, de noi. Am uitat sa-mi amintesc ca trebuie sa imi fie dor de cei pe care i-am pierdut.
Imi amintesc numai uneori...
Am uitat sunetul vocilor persoanelor care le iubeam. Am uitat de ochii lor. Am uitat de tot.
Un vag apel pe telefon...
Ma intreb oare ce-o mai vrea. Nu-i raspund. Ma las in pace, sa privesc tavanul. Am uitat...
Imi pare bine, imi pare bine, imi pare bine. Sau nu.
Ce ciudat a sunat asta. Dar la naiba.
Am uitat sunetul dorului ce ti-l port sau mai bine spus purtam. Nu...de fapt port. Suna mai ok pentru sufletul meu. Dar oricum nu pot sa scap de el. Tot vine inapoi, tot il aud in jurul meu si se aude din ce in ce mai tare. Sunetul...
Sunt ravasita in interior. Sunt vai de capu` meu!
Totul vine inapoi... Nu ma lasa in pace, omule. :|
Prea tare. Prea se aude. Prea ma chinuie.
Te rog...asculta-ma. Am uitat cat de mult tineam la ei. Am uitat cat i-am iubit. Am uitat...
Ce naiba... mi se intampla?
Ma grabesc, tot pierd momentul. Tot ma duc in jos. Tot uit ca trebuie sa urc, nu sa cobor. Tot uit...
Uit prea repede, prea mult, prea tare. Am uitat de viata, de moarte...am uitat de tot.
Am uitat...Uit...Voi uita.

joi, 15 iulie 2010

M-ai dezamagit...


Imi pare atat de rau ca mi-am pierdut timpul cu tine. Imi pare rau ca a trebuit sa ma minti pentru a te apropia de mine. Imi pare rau de tot.

marți, 13 iulie 2010

De vina sunteti voi.


De aia am eu sufletul ingreunat... De ce ma preseaza lumea, nu inteleg? De ce isi dau seama ca nu ma cunosc, de ce imi spun ca m-am schimbat?
Nu ati vrut sa ma cunoasteti si nu aveam cum sa raman aceeasi persoana care eram candva. Nu am cum....
Ma rog, nu-mi iese articolul asta din cate vad....cuvintele au plecat. De vina sunteti voi ca m-ati pierdut in fata care sunt acum. Indiferenta si fara chef de vorba cu persoanele care m-au tratat si ele la randul lor cu indiferenta pe care nu o meritam. Pacat ca va dati seama prea tarziu.

duminică, 11 iulie 2010

Am dezamorsat in mine o mie de sinucideri.


Cand eram mai mica imi doream sa ma sinucid. Am avut o mie de ganduri cum sa o fac, sa imi inchid sufletul in infernul iadului, dar totusi sa-l scap de infernul pe care acum il vad banal, dar atunci ma dobora psihic.
Poate imi era mai bine daca nu mai existam in acest moment. Mai bine era sa plec, sa dispar. Am incercat sa ma sinucid prin cel mai simplu mod, incercand sa nu mai respir. Sub apa, sau prin somn. Doream sa ma sufoc... Nu am putut niciodata sa-mi indeplinesc aceasta dorinta sadica. Si uneori regret enorm.
Atunci cand pierdeam la vreo competitie, cand cadeam pe locul 2 si plangeam 2-3 zile incontinuu, dorinta aparea instantaneu. Nu mai suportam durerea acelei infrangeri care acum, bineinteles ca nu mai inseamna nimic pentru ca mi-au compensat alte premii si titluri de campion pierderea.
Atunci cand ma cert cu ai mei, cand simt ca nu-i mai suport in viata mea, reapare...din nou si din nou. Nu stiu cum de reusesc sa scap de dorinta asta. De fapt... e simplu. Imi e frica. Imi e frica de durere de fapt.
Din cauza asta, le-am dezamorsat atunci cand erau pe cale sa explodeze. Am o imagine cu mine de ceva vreme, spanzurata de grinda casei mele de 3 etaje, tot cartierul minunandu-se, mama cautandu-ma disperata, nestiind unde sunt. Ma gaseste si incepe sa urle de durere, caci copilul ei cel mai mare i s-a dus dracu`. Si ramane numai cu bietul de fratemeu pe care efectiv il sugruma de durere, el plangand dupa 'sor`sa'. Si pe tata l-as vedea distrus complet, din cauza mortii mele subite. Il vad cum vine acasa din strainatate, plangand tot drumul sa ma vada pentru ultima data in sicriu.
O imagine sadica, stiu.
Nu conteaza.

joi, 8 iulie 2010

Nu ma lasa.


Hei! Ma gandeam... cum e sufletul unei fiinte neomenesti. Daca plange, daca rade, daca-l doare sau... nu am idee.
De fapt nu. Nu stiu.
Vara imi distruge inspiratia... nu ma lasa sa scriu povesti. Nu ma lasa sa am propriile mele trairi. Vara nu am sentimente. Vara ma lasa rece. Vara sunt un pierdevara.
Ma inec in muzica dubstep si in file de romane politiste si intr-un fel imi alina sufletul. Imi duc gandurile departe, in norii roz de la ora 8 jumatate seara si ma lasa sa privesc iazul in felul meu, sa admir reflectia cerului pe apa limpede...sa ascult oracaitul broastelor si zumzetul afurisitilor de tantari. Aceste doua lucruri ma lasa sa fac ce vreau.
Vara nu ma lasa.

vineri, 2 iulie 2010

Printesa gheturilor.


1.
Casa era pustie si goala. Racoarea patrundea in toate ungherele. O pojghita de gheata se formase in cada. Pielea femeii insepuse sa capete o nuanta usor vinetie.
I se parea ca o printesa, asa cum era intinsa acolo. O printesa de gheata.
Podeaua pe care statea era rece ca gheata, dar frigul nu il deranja. Intinse mana si o atinse.
Sangele de pe incheieturile ei se inchegase de mult.
Dragostea pentru ea nu fusese niciodata mai puternica. Ii mangaia bratul ca si cum ar fi mangaiat sufletul care parasise corpul.
Nu se uita inapoi cand pleca. Nu era adio, ci pe curand.
2.
Ii lua o suvita si o incalzi intre mainile sale. Mici crisstale de gheata se topira si ii umezira palmele. Linse cu grija apa de pe ele.
Isi apleca pbrazul catre marginea cazii de baie si simti frigul muscator. Era atat de frumoasa. Plutind acolo, in crusta de gheata.
Legatura dintre ei inca exista. Nimic nu se schimbase. Nimic nu era diferit. Erau unul asemenea celuilalt.
Fusese nevoie de ceva efort pentru a-i deschide mana si a-si aseza palma intr-a ei. Isi impreuna degetele cu ale ei. Sangele era uscat si solid, iar mici farame se lipisera de pielea lui.
Timpul nu avusese niciodata vreo importanta atunci cand era cu ea. Ani, zile ori saptamani se scursera laolalta, devenint o entitate amorfa in care singurul lucru ce avusese o oarecare insemnanate fusese acesta: mana ei intr-a lui. De aceea fusese atat de dureroasa tradarea. Ea oferise din nou insemnatate timpului. De aceea sangele nu va mai avea sa curga vreodata fierbinte prin venele ei.
Inainte de a pleca, el ii desclesta mana si o aseza la loc in pozitia ei initiala.
Nu se uita inapoi.
3.
Ii privi cand o adusera afara. Voia sa jeleasca si sa se arunce deasupra trupului sau acoperit. Sa o pastreze pentru totdeauna.
Acum ea disparuse cu adevarat. Necunoscuti aveau sa ii impunga si sa ii rascoleasca trupul. Niciunul dintre ei nu ii va cunoaste frumusetea asa cum a facut-o el.
Pentru ei nu va di decat o bucata de carne. Un numar pe hartie, lipsit de viata, lipsit de inflacarare.
Cu mana stanga mangaie palma mainii sale drepte. Ieri, aceatsa dezmierdase bratul ei. Isi apasa palma peste obraz si incerca sa ii simta pielea rece pe fata sa.
Nu simti nimic. Ea disparuse.
Lumini albastre scanteiau. Oameni mergeau inscoace si incolo, cant inauntrul, cand in afara casei. De ce se grabeau? Deja era prea tarziu.
Nimeni nu il vazu. Era invizibi. Mereu fusese invizibil.
Nu conta. Ea il vazuse. Ea putuse mereu sa il vada. Cand isi atintea ochii albastri asupra lui, el se simtea vazut.
Acum nu mai ramasese nimic. Focul fusese stins cu mult timp in urma. Statea in cenusa si privea cum viata ii era instrainata, acoperita cu o patura galbena de spital. La capatul drumului nu se aflau alternative. Fusese mereu constient de asta, iar acum sosise in sfarsit clipa. Ravnise la ea. O asteptase cu bratele deschise.
Ea disparuse.
4.
Era nespus de singur. Lumea era goala si rece fara ea, iar el nu putea face nimic pentru a inmuia frigul. Durerea fusese mai usor de suportat atunci cand o putea imparti cu ea. Dupa ce ea disparu, fu ca si cum trebui sa indure suferinta amandurora, iar asta era mai mult decat isi imaginase ca se poate suporta. Se tara de-a lungul zilelor minut cu minut, secunda cu secunda. Realitatea din afara lui nu exista; nu ii mai ramasese decat certitudinea ca ea disparuse pentru totdeauna.
Vina trebuia impartita in mod egal si intre cei vinovati. El nu avea de gand sa o poarte singur pe toata. Nicicand nu intentionase sa o poarte singur.
Isi privi mainile. Cat putea uri acele maini. Purat in ele atat frumusete, cat si moarte- o incompatibilitate cu care se obisnuise sa traiasca. Doar atunci cand o dezmierdase pe ea, mainile lui fusesera cu desavarsire bune. Pielea lui peste a ei alungase tot raul, il fortase sa se retraga pentru o vreme. In acelasi timp, isi alimentasera unul altuia dorinta screta. Dragoste si moarte, ura si viata. Contrarii care ii transformasera n molii ce zburau in cercuri, din ce in ce mai aproape de flacara. Ea arsese prima.
Simti caldura focului in ceafa. Se apropia.
5.
Acuzatiile, vorbele aspre, insultele, toate se loveau de ei ca de un zid. Ce mai insemnau cateva ore de insulte in comparatie cu ani de vinovatie? Ce mai insemnau cateva ore de insulte in comparatie cu viata fara printesa lui, printesa gheturilor?
Se amuza pe seama pateticelor incercari ale lor de a-l face sa-si recunoasca vina. Nu gasea motiv ca sa o faca, ei n-auveau sa invinga.
Dar poate ca ea avusese dreptate. Poate ca venise in sfarsit ziua rafuielilor. Spre deosebire de ea, stia ca judecatorul lor nu avea infatisare omeneasca. Singurul lucru care il putea judeca el era o entitate care era dincolo de carnea trupului, ceva egal cu aufletul. Singurul lucru care ma poate judeca este acela care imi poate vedea sufletul, gandi el.
Era ciudat cum emotii complet diferite putea sa se amestece intr-un sentimenct cu totul nou. Dragostea si ura deveneau indiferenta. Razbunarea si iertarea deveneau hotarare. Tandretea si amaraciunea deveneau intristare, intr-atat de puternica incat pitea sfarama un om. Pentru el, ea fusese dintotdeauna un amestec neobisnuit de lumina si intuneric. Un Ianus cu doua chipuri care condamna si compatimea pe rand. Uneori il acoperea cu sarutari fierbinti in ciuda infatisarii sale respingatoare. Alteori il ponegrea si il ura pentru acelasi motiv. Aceste contradictii nu cunoasteau niciodata vreun echilibru.
Ultima data cand o vazuse fusese atunci cand o iubise cel mai mult. In sfarsit era complet a lui. In sfarsit ii apartinea in totalitate, putea face cu ea orice dorea. Putea fie sa o iubeasca, fie sa o urasca. Fara posibilitatea de a-i mai raspunde la dragoste prin indiferenta.
Inainte fusese ca si cum ar fi iubit un val. Un val evaziv, transparent, seducator. Ultima data cand o vazuse, valul isi pierduse misterul, iar tot ce ramasese era trupul. Insa asta o facuse accesibila. Pentru prima data i se paruse ca putea sti cine era ea. Ii atinsese membrele tepene, inghetate, si simtite cum sufletul se zvarcolea inca inauntrul temnitei sale de gheata. Niciodata nu o iubise ca atunci. Acum venise momentul sa-su cunoasca soarta, fata in fata. Spera ca soarta sa se dovedeasca milostiva. Insa se indoia ca avea sa fie.
6.
Ironia vietii mele m-a frapat deseori. Darul pe care-l am de a crea frumusete cu degetele si cu ochii, in vreme ce in toate celelalte nu sunt in stare sa creez decat slutenie si distrugere. De aceea ultimul lucru pe care il voi face va fi sa-mi distrug tablourile. Pentru a obtine un fel de consecventa in viata mea. Mai degraba sa fiu consecvent si sa las doar mizerie in urma mea decat sa par a fi o persoana mult mai complexa decat merit.
De fapt, sunt foarte simplu. Singurul lucru pe care am vrut vreodata sa il fac a fost sa sterg cateva luni si evenimente din viata mea. Nu cred ca as fi cerut mai mult. Dar poate ca am meritat ceea ce am primit de la viata. Poate ca am facut ceva groaznic intr-o viata anterioasa, care m-a facut sa platesc acest pret in viata de acum. Nu ca ar conta in vreun fel. Dar daca ar fi fost asa, ar fi fost placut sa stiu pentru ce anume plateam.
De ce aleg acum acest moment anume pentru a parasi viata care a fost lipsita de sens pentru atata vreme, v-ati putea intreba? Da, da-i drumul si spune-o. De ce face cineva un anume lucru intr-un anume moment? Am iubit-o pe Alex atat de mult incat viata si-a pierdut sensul? Asta este probabil una din explicatiile de care va veti agata. Nu stiu de fapt daca asta e adevarat de-a-ntregul. Moartea este o tovarasa alaturi de care am trait mult timp, insa abia acum simt ca as fi pregatit. Poate tocmai faptul ca Alex a murit a fost cel care a facut posibila propria-mi libertate. Ea a fost dintotdeauna cea inaccesibila. Era imposibil sa-i provoci si cea mai neinsemnata crapatura in armura sa. Faptul ca ea a putut sa moara a deschis dintr-odata larg posibilitatea ca eu sa ma indrept in aceeasi directie. De multa vreme sunt pregatit, tot ce ramasese este sa urc la bord.
Iarta-ma mama.
Anders

joi, 1 iulie 2010

The future.

Mi-a fost frica intotdeauna de viitor, dar adevarul este ca noi ni-l desenem cu propiile maini si ganduri. Noi ne construim cerul viitorului, noi alegem daca vrem sa fie bine sau rau.
Desi uneori ma gandesc ca nu am eu ce face, ca viitorul va fi cum va vrea El, nu cum vreau eu. Dar nu e asa.
De fapt, nu ma pot gandi la asta pentru ca ma contrazic pe mine insami. Am nevoie sa stiu ce gandesc altii despre aceasta tema.