Patru ani plini de iubire colegiala, deseori neexprimata dar totusi mereu simtita in inimile si sufletele noastre. Pentru mine, anii de gimnaziu au fost cei mai frumosi. Plini ochi de zambete timide si atingeri tandre pe obrazul celui care suferea, toti incercand sa-l impacam, sa-i aratam ca totul e bine.
Imbratisari aproape in fiecare pauza, simple gesturi care arata putina afectiune. In acelasi timp, totul e ca o melodie. E o muzica plina de lacrimi de durere, bucurie, de lamentatii… Asadar, lumea in care traiesc e lumea ideala din punctul meu de vedere, dar din pacate nu dureaza o vesnicie. Ia sfarsit un capitol care a inceput acum opt ani. Primele patru capitole nu au fost asa de memorabile, dar celelalte patru, au fost de-a dreptul minunate.
Stim ca lumile noastre nu o sa se mai intersecteze, nu o sa mai fie cum este. O sa ne pierdem in propriile noastre ganduri, realizand la un moment dat ca a doua familia a disparut. Nu de tot, dar oricum…
In fiecare an de gimnaziu, au avut loc diferite evenimente. Conflictele nu au sa dispara niciodata, asta e sigur dar cele mai frumoase momente sunt atunci cand ne impacam. Cand ne dam seama cat de mult tinem unul la altul si cat de mult ne pare rau pentru vorbele urate si privirea aceea plina de ura care dureaza trei minute dupa cearta. Mi-a placut intotdeauna atunci cand ne dadeam cadouri de Craciun, sau la sfarsitul anului si ca sarbatoream ascultand muzica, mancand dulciuri, dansand si distrandu-ne. Pentru asta, trebuie sa o felicitam pe doamna diriginta, deoacere ea ne-a invatat sa daruim putina iubire o data cu acele cadouri oferite la diferite ocazii.
Sunt alergica la uniformizarea persoanelor, tocmai pentru ca uniformizarea calca in picioare unicitatea cu care ne-a creat Dumnezeu. Dar, in acelasi timp, inteleg ca sunt unele categorii de probleme generale, cum ar fi relatia cu parintii. In gimnaziu, ne-am confruntat cu adolescenta. Atatea lucruri noi s-au intamplat cu copii din clasa a 5-a. Nu ne chinuiam sa devenim adolescentii care suntem azi, pentru ca nu a fost nevoie. Am crescut fara sa ne dam seama cat de mult ne-am maturizat si uitam faptul ca gandim altfel.
Profesorii, ne-au pus o minge la fileu, aratand ca e nevoie sa fie abordate, din perspectiva sufletului, framantarile noastre. E randul nostru acum sa lovim mingea asa cum trebuie…
Desi e greu sa cresti o data cu gimnaziul si cu greutatile sale, ramane o amintire care nu se poate sterge. Ramane acolo… in adancul sufletului. Si cred ca va ramane o viata intreaga.
Imi iubesc colegii si mereu i-am admirat pe cei care ne-au condus spre a deveni oameni importanti in viata, adica pe domnii profesori. Anii vietii mele sunt anii de gimnaziu. Atatea amintiri de neuitat si chicoteli in ore… O sa le tin mereu minte, mereu am sa am grija de ele. O sa le ador cu toate antonimele subconsientului meu si am sa le las sa-mi fie niste sinonime perfecte. Si stiu ca asa o sa fie…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu