Nu sunt mandra de mine.

Nu am fost, nu sunt si nici nu cred ca voi fi. Nu sunt mandra ca am personalitatea asta, nu sunt mandra de ceea ce sunt...
Nu sunt mandra ca copchilele astea de a5-a ma idolatrizeaza, ba din contra...
Nu sunt mandra ca termin a 8-a, ca pleaca o parte din mine cu voi... Imi pleaca jumate din viata...
Plecati voi... fratii mei de 8 ani de zile. Fratii cu, care m-am certat, m-am impacat, m-am batut, m-am iubit [colegial]... cu, care am plans si am ras, faceam panarama si induram toti un test zdravan la istorie... sau atunci cand dadeam o 'gaura' la engleza si ne capsa tot cu un test. :))
Am atatea amintiri cu voi si le voi pastra in suflet. Cum sa intru eu in clasa la anul si sa nu va mai vad pe toti? Cum sa pasesc in scoala stiind ca nu va mai am pe toti alaturi? Cum...?
Probabil nu o sa fie atat de greu, dar...sufletul ma doare si imi pare rau pentru certurile care au avut loc intre noi si pentru toate vorbele urate. Imi pare rau ca nu v-am putut iubi intotdeauna. Imi pare rau ca va pierd.
As vrea, sincer, sa intinerim cu cel putin 4 ani, sa fim din nou in clasa a5-a, sa fim, poate...altfel. Sa tinem unul la altul la fel de mult cum tinem acum.
Dar... stii ceva? Cum am fost, am fost perfecti. Perfecti pentru amintirile noastre.
Ideea e ca... urasc sfarsitul clasei a8-a. Urasc faptul ca nu o sa va mai am. Urasc acest final, pentru ca nu e unul tocmai fericit.
Dar...va iubesc pe voi. Si ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a daruit niste suflete speciale alaturi de mine, care m-au sustinut si mi-au tras o palma atunci cand nu gandeam, ca m-au trezit la realitate atunci cand eram la pamant si plangeam, ca nu m-au lasat, si m-au iubit cu bune si cu rele.
Am varsat lacrimi pentru clasa asta, am varsat o lacrima pentru fiecare...
V-am iubit, va iubesc si va voi iubi. M-am repetat de nu stiu cate ori, dar asta e. Va multumesc, 8D! >:d<