Done!

Imi e dor sa scriu pe blog...asa cum o faceam inainte. Aproape zilnic.
Nu stiu ce e cu mine, pe bune. Disper pentru ca imi schimb foarte repede starea, acum rad in urmatoarea secunda plang.
Parca vad ca o sa ai dreptate. Am sa clachez.
Ma doare fruntea la cat de incruntata stau si nu pot sa ma relaxez. Nu am idee la ce ma gandesc, raman blocata si ceva imi acapareaza sufletul...Ma ucide pe interior.
Dispare dorinta mea de a mai scrie. Dispare tot ce iubesc, dispare usor pe zi ce trece.
Tu nu ma ajuti cu nimic...absolut nimic.

- - - - -

Depresia mea o ia razna. Nu pot sa cred ca am inceput sa plang stind ca ochii tai ma privesc... Nu stiu ce am.
Sincer, m-am saturat sa cad in abisul mintii mele si sa imi apara lacrimi in ochi. Nu stiu la ce ma gandesc. Ti-am spus, nu sunt multumita de mine. Parca tot ce fac e gresit si m-am saturat de toti cei din jurul meu, nu vor sa ma lase in pace. Nu am nevoie de nimeni, am nevoie doar de tine.
Nu vreau sa ma descarc nimanui in afara de tine, desi uneori subiectul care ma supara esti chiar tu. M-ai invatat ca pot sa-ti spun orice. Uneori imi e frica sa-ti spun unele lucruri pentru ca nu vreau sa ma cert cu tine... Urasc cand ma cert cu tine, de fapt.
Nu suport cand ochii tai albastrii [sau verzi, mereu oscileaza culoarea] ma privesc cu ingrijorare. Imi cer scuze.
Sa-ti spun ce am... Nu am ceva anume. Uneori ma simt uitata de lume si nu fac nimic in privinta asta. Las asa, poate e mai bine.
Nu imi afirm asa zisa mea "tarie de caracter". Ma intreb oare ce am sa fac in viitor, cand am sa fiu departe de toti cei dragi si am sa fiu singura. Oare atunci cui o sa-i mai spun ce am pe suflet? Am sa povestesc peretilor si mie insami ce ma framanta, pentru ca voi nu o sa mai fiti, tu nu ai sa mai fii langa mine... Trebuie sa constientizezi si asta.
Acum plang iar. Doamne, urasc cand se intampla asta. Atunci cand plang inseamna ca ma doare.
S-au intamplat atat de multe, am crescut prea deodata. Mi-am pierdut increderea in mine, nu mai stiu ce rost are viata asta. De ce ar fi asa de greu sa clachez? Cand nu mai poti, incerci sa scapi. E logic.
Oricum pot sa vina toti sa ma chinuie, eu nu mai simt nimic. Parintii... nu le-am spus niciodata ce simt, nici nu am sa o fac. Si nimeni nu ma va convinge sa fac asta, nici chiar tu, imi pare rau.
Nu am increderea aia in ei, nu in legatura cu ce simt. Nu am avut, nu am si nici nu am sa am vreodata.
Nu vreau sa iti schimbi comportamentul fata de mine din cauza acestei stari ale mele, nu vreau sa te influentez cu nimic... Nici nu ar trebuii, pentru ca la urma urmei, tot zambetul tau conteaza.
A, si de data asta nu mai da nimanui sa citeasca asta. Pastreaza pentru tine, pentru ca ti-am scris-o tie, nu altuia.
Multumesc pentru tot.

Depresia.

Sunt o fire depresiva. Nu stiu daca ma arat, dar mereu ma macina ceva pe dinauntru si nu stiu ce.
Nu sunt multumita, nu ma simt bine. Mereu ma uit pe geam si imi apar lacrimi in ochi. Clar, am cazut in depresie.

De ce nu recunosti?

Nu stiu ce e cu mine, imi e dor. Intr-una.
Dorul asta nu se termina, nu stiu de ce imi e dor de fapt. Imi vreau viata inapoi. Nu stiu, s-au schimbat atat de multe...EU, m-am schimbat.
S-au schimbat persoanele din jurul meu, am ramas singura pe lume. Traiesc intr-o lume pe care nu o cunosc si nu ma simt in siguranta.
Usor, usor, ma duc in jos si nu mai pot sa ies din monotonia zilnica.
Am abandonat-o, am uitat-o.
Imi pare atat de rau, nu pot sa ma intorc inapoi.
M-a uitat, m-a abandonat.
Sunt sigura ca exista momente cand ne gandim la sufletele celorlalti...
Ma simt ciudat.
Recunosc tot, sunt tare de caracter, am principii puternice in viata si ei bine, incep sa cred ca nu am sa reusesc tot ce imi propun.
Vreau sa imi indeplinesc visele si nu mai vreau sa ma opreasca altii. O sa accepte totul, pentru ca asa trebuie.
Recunoaste.