A doua sansa.

Unii nu o merita. Dar de fapt, probabil, orice om merita o a doua sansa. Uneori e greu sa ierti.
Am stat si am analizat situatia mea sentimentala si am realizat ca e aiurea. Iubirea sta langa ura. Sunt prea aproape una de alta. Dar e vina ta. Tu ai facut asta. Mi-ai distrus cerul.
De ce sa iert? De ce sa daruiesc o a 2-a sansa? Mie nu-mi da nimeni o a doua sansa daca o cer. Incerc sa trec peste, dar e greu. Mult prea greu. Uneori imi zic ca am nevoie de acea persoana la care tin, uneori imi zic ca nu, ca nu am nevoie, ca pot sa trec singura prin orice moment greu, asa cum am facut pana acum.
Nu este asa de greu sa acorzi o a doua sansa, este greu sa nu o daruiesti cuiva. M-am gandit, te-am iertat. Dar nu stiu daca mai pot face altceva.
Am sa ma impac cu mine insami in timp si o sa-mi fie bine. :)

Amalgam de sentimente II.

A plecat. Pe jos, pe nori, pe soare, pe mare. Atat de fericit. Dorea sa o vada in continuare. Tot mai mult...si mai mult.
Se indragostise.
Au inceput sa vorbeasca, sa se cunoasca, sa se iubeasca. In fiecare zi mai mult. Isi spuneau in fiecare zi cat de mult tin unul la altul. Se vedeau pe chipurile lor iubirea. Dar intr-o zi...el a plecat.
Cris plangea zi de zi. Se invinovatea pe ea pentru ca nu stia ce a facut ca sa merite asta. De ce nu a vrut Daniel sa o lase sa traiasca in lumea lor de basm? De ce a trebuit sa o distruga?
Nu a mai auzit de el mult timp. Deja incepuse sa iasa cu altcineva dar nu simtea nimic pentru baiatul ala. Era doar o arma pentru suferinta ei. Sa o faca sa uite.
Isi ineca sentimentele de ura in carti, isi ingropa sufletul in muzica si inima i-o daruia toamnei.
,,Nu-l mai vreau inapoi, nu-l mai iert'' tot isi zicea. Dar de fapt il dorea atat de mult. Ii lipsea.
De multe ori ii auzea vocea, il vedea. Voia sa-i atinga chipul dar mereu disparea. Nu o lasa sa-i simta amintirea. Nu o lasa sa vada cum e viata cu adevarat.
Ii e frica.
De tot.

Amalgam de sentimente.

Zi de mai. Usor distrat, se duce sa-si ia un pachet de tigari. Aprinde una si se aseaza pe jos. Nu-i pasa ca-l vede lumea, sta acolo si fumeaza. Se intinde. Inca fumeaza.
Nu se gandeste la ceva anume, dar se gandeste totusi. E un amalgam de sentimente. Priveste cerul...
"Doamne, stiu ca nu o duc rau, stiu ca imi e bine... Dar sufletul imi e bolnav. Eu sunt bolnav de atata suferinta. Cum de rezist? In fiecare zi traiesc un esec, in fiecare zi ma blestem, in fiecare zi imi ingrop lacrimile in melancolia asta de toamna ce mereu e prezenta in mine. Si totusi e aproape vara..."
Doamne, asa sta zi de zi si isi omoara neuronii cu gandurile lui. Cum naiba?!
"Nu ma pot gandi la nimic concret", isi spune el in gand.
-Hei!
Baiatul se ridica de jos si intalneste deodata doi ochi negrii. Usor fermecat reuseste si el sa spuna un salut amarat acolo.
-Salut...
-Stii, te-am vazut de ceva timp stand aici jos si fumand. Ma gandeam poate imi dai si mie o tigara.
-A...sigur.
Ii da o tigara si o aprinde. El o priveste... Isi da seama cat e de frumoasa.
- Si deci, cum te cheama?
- Daniel.
- Imi pare bine, Daniel. Eu sunt Cris.
- Ma bucur sa te cunosc.
Ziua aia i s-a luminat, fata aia, Cris, i-a putut aduce un zambet pe buze. A reusit sa-si lase inima sa iubeasca. A reusit sa se lase purtat de val. A reusit.

Va continua...

Si-a dat si sufletul.

,,Am ajuns sa-mi reglez ceasul dupa cum plang. Am ajuns sa iubesc fara sa fiu iubit. Am ajuns sa ma dezamagesc zilnic, sa imi ucid sperantele.
Am pierdut tot, nimeni nu ma vede cum traiesc, toata lumea ma ocoleste dar totusi, uite ca zambesc.
I-am iertat pe toti care mi-au facut rau. Uite, acum nici macar soarele nu ma mai incalzeste. Mi-am dat si sufletul pentru acea fata.''


Vorbele astea dor.
Ar trebuii sa ne iertam tot timpul, chiar daca e greu sa auzi acele cuvinte care uneori le doresti...'iarta-ma'.
Nici eu nu le pot spune, imi e greu. Dar vezi...din cauza asta poti pierde tot. Zambesti pe strada, chiar daca toti te-au uitat. Familia nu te-a apreciat...
De ce sa ai sufletul mai curat decat o coala alba si nimeni sa nu te creada? De ce sa nu iti minta ochii? De ce sa fii sincer?
Eu nu spun ce simt, doar ma exprim in scris. E mai sanatos sa tii in tine. Nu tot timpul, dar uneori e mai bine.
Fa-ti timp sa admiri farmecul fiecarui anotimp... Fa-ti timp sa traiesti. Fa-ti timp sa iubesti chiar daca nu esti iubit. Fa-ti timp pentru sufletul tau.
Fa-ti timp, altfel ai sa pierzi tot.

Incepe sa-mi ajunga.

Starea asta pe care o am...ma distruge omule. Nu mai suport. Prea multa durere...
E viata mea, sunt cosmarurile mele. Dar nu vreau sa le traiesc zilnic.
Nu mai vreau ca subconstientul sa-mi spuna sa nu ma mai opresc atunci cand plang, sau visez. As vrea sa-mi spuna sa ma opresc.
Oricum nu ma iarta nimeni in ziua de azi. Ma iarta numai Dumnezeu. Persoanele care le iubesc nu vor sa-mi dea o a doua sansa. Nu vor...
Incerc sa ma trezesc, sa pot scapa de cosmaruri. Nu pot! O sa imbatranesc mult prea devreme de atatea ganduri noapte de noapte. Am zile in care nu pot sa mananc...
E prea devreme pentru toate care mi-au fost luate, e prea de devreme sa gandesc departe, prea devreme sa ma simt singura pe pamant.
Devreme sa pun punct. Prea devreme sa ramai fara cuvinte, sa ai clipe fericite doar cand iti aduci aminte.
Fara aroganta... uita de tot, uita ce au spus altii, tu stii ca ai un scop. Devreme...sa te trezesti mult prea devreme. Sa ai furtuni in suflet indiferent de vreme...
Sincer, mi-as fi dorit sa simt astea mai tarziu.
As fi vrut sa stiu ca timpul trece in favoarea mea... E prea devreme pentru riduri si lacrimi varsate.

Fericirea...

E cea pe care eu n-o mai gasesc, dar o doresc, ca pe ceva dulce dupa ce fumez...
Fericirea e ceva ce nu traiesti foarte des. Eu cel putin, nu o intalnesc decat foarte rar.
Fericiti pana la adanci batraneti? Mda. Unde? In basme... Basmele sunt scrise din pura imaginatie, din pura intentie de a face fericirea sa vibreze. Basmele nu sunt traite si in realitate, sau daca sunt, in nici un caz pentru foarte mult timp.
Fericirea pe care o doresc eu, o doreste oricine. Fericirea pe care nu o am, o au altii sau altele. Fericirea... e un concept interminabil.
Nu prea am avut tangente cu ea. Nu m-a vrut. M-a lasat sa fiu data la o parte si mi-a spus prin somn ,, tu nu meriti sa fii fericita!''... Ce am facut?
Va plange intreaga lume cu lacrimi de soare atunci cand or sa vada ca durerea din suflet nu dispare niciodata. O raza de soare iti mai alina chipul atat de imbatranit de simple lacrimi, ce odata, nu insemnau nimic.
Ma lasa sa sper degeaba.
Nu o mai gasesc, nu vrea sa vina la mine.
Fericirea...

Nimeni nu intelege.

,,- Nu ma lasat de prima data sa plec, nu a vrut. M-a lasat mai incolo, nu peste mult timp.
- Dar de ce nu te-a lasat atunci cand ai vrut?
- Ii era frica sa nu ma piarda.
- Cand te-a lasat nu ii mai era frica, nu?
- Cred ca nu. Si asa, probabil il speriam cu ideile mele si conceptiile putin diferite fata de ale lui, sau alte persoane.
- Inteleg. De fapt, nu. Nu inteleg. Explica-mi te rog, cum te-ai simtit cand te-a lasat sa pleci fara nici un protest.
- ... m-am simtit uitata. Nu prea pot sa descriu... mi se sfarmase o lume imaginara in doua. O lume in care credeam cu adevarat si voiam sa fiu fericita. S-a destramat... O mica parte din sufletul meu tanjeste dupa lumea aia, dar restul sufletului imi spune sa termin, ca degeaba ma tot gandesc la asta.
- Nu vrei sa-l asculti...
- Nu pot.
- Nu vrei.
- Intradevar, nu vreau.
- Atunci e vina ta. Nu vrei sa-ti fie bine...iti place sa suferi. Asa esti tu... fraiera cu sufletul, dar nu si cu mintea, ce-i drept.
- Imi pare rau.
- De ce?
- De mine...
- Si mie.
- ... multumesc de asa zisa ,,incurajare''.
- Hei, nu am de gand sa te mint. Am trait si eu ce traiesti tu si m-au mintit multi, ca o sa fie bine si ca o sa ma sustina... Nu m-au sustinut, nu a fost bine. A trebuit sa trec singur, a trebuit sa ma adapostesc de furtunile mintii mele, a trebuit sa fug de adevar... A trebuit sa ucid in mine amintiri ca sa pot trai. A trebuit...
- Nu inteleg... de ce suntem asa? Atat de slabi... Atat de idioti.
- Tu nu intelegi, eu nu inteleg...nimeni nu intelege.
- La naiba.''