vineri, 2 iulie 2010

Printesa gheturilor.


1.
Casa era pustie si goala. Racoarea patrundea in toate ungherele. O pojghita de gheata se formase in cada. Pielea femeii insepuse sa capete o nuanta usor vinetie.
I se parea ca o printesa, asa cum era intinsa acolo. O printesa de gheata.
Podeaua pe care statea era rece ca gheata, dar frigul nu il deranja. Intinse mana si o atinse.
Sangele de pe incheieturile ei se inchegase de mult.
Dragostea pentru ea nu fusese niciodata mai puternica. Ii mangaia bratul ca si cum ar fi mangaiat sufletul care parasise corpul.
Nu se uita inapoi cand pleca. Nu era adio, ci pe curand.
2.
Ii lua o suvita si o incalzi intre mainile sale. Mici crisstale de gheata se topira si ii umezira palmele. Linse cu grija apa de pe ele.
Isi apleca pbrazul catre marginea cazii de baie si simti frigul muscator. Era atat de frumoasa. Plutind acolo, in crusta de gheata.
Legatura dintre ei inca exista. Nimic nu se schimbase. Nimic nu era diferit. Erau unul asemenea celuilalt.
Fusese nevoie de ceva efort pentru a-i deschide mana si a-si aseza palma intr-a ei. Isi impreuna degetele cu ale ei. Sangele era uscat si solid, iar mici farame se lipisera de pielea lui.
Timpul nu avusese niciodata vreo importanta atunci cand era cu ea. Ani, zile ori saptamani se scursera laolalta, devenint o entitate amorfa in care singurul lucru ce avusese o oarecare insemnanate fusese acesta: mana ei intr-a lui. De aceea fusese atat de dureroasa tradarea. Ea oferise din nou insemnatate timpului. De aceea sangele nu va mai avea sa curga vreodata fierbinte prin venele ei.
Inainte de a pleca, el ii desclesta mana si o aseza la loc in pozitia ei initiala.
Nu se uita inapoi.
3.
Ii privi cand o adusera afara. Voia sa jeleasca si sa se arunce deasupra trupului sau acoperit. Sa o pastreze pentru totdeauna.
Acum ea disparuse cu adevarat. Necunoscuti aveau sa ii impunga si sa ii rascoleasca trupul. Niciunul dintre ei nu ii va cunoaste frumusetea asa cum a facut-o el.
Pentru ei nu va di decat o bucata de carne. Un numar pe hartie, lipsit de viata, lipsit de inflacarare.
Cu mana stanga mangaie palma mainii sale drepte. Ieri, aceatsa dezmierdase bratul ei. Isi apasa palma peste obraz si incerca sa ii simta pielea rece pe fata sa.
Nu simti nimic. Ea disparuse.
Lumini albastre scanteiau. Oameni mergeau inscoace si incolo, cant inauntrul, cand in afara casei. De ce se grabeau? Deja era prea tarziu.
Nimeni nu il vazu. Era invizibi. Mereu fusese invizibil.
Nu conta. Ea il vazuse. Ea putuse mereu sa il vada. Cand isi atintea ochii albastri asupra lui, el se simtea vazut.
Acum nu mai ramasese nimic. Focul fusese stins cu mult timp in urma. Statea in cenusa si privea cum viata ii era instrainata, acoperita cu o patura galbena de spital. La capatul drumului nu se aflau alternative. Fusese mereu constient de asta, iar acum sosise in sfarsit clipa. Ravnise la ea. O asteptase cu bratele deschise.
Ea disparuse.
4.
Era nespus de singur. Lumea era goala si rece fara ea, iar el nu putea face nimic pentru a inmuia frigul. Durerea fusese mai usor de suportat atunci cand o putea imparti cu ea. Dupa ce ea disparu, fu ca si cum trebui sa indure suferinta amandurora, iar asta era mai mult decat isi imaginase ca se poate suporta. Se tara de-a lungul zilelor minut cu minut, secunda cu secunda. Realitatea din afara lui nu exista; nu ii mai ramasese decat certitudinea ca ea disparuse pentru totdeauna.
Vina trebuia impartita in mod egal si intre cei vinovati. El nu avea de gand sa o poarte singur pe toata. Nicicand nu intentionase sa o poarte singur.
Isi privi mainile. Cat putea uri acele maini. Purat in ele atat frumusete, cat si moarte- o incompatibilitate cu care se obisnuise sa traiasca. Doar atunci cand o dezmierdase pe ea, mainile lui fusesera cu desavarsire bune. Pielea lui peste a ei alungase tot raul, il fortase sa se retraga pentru o vreme. In acelasi timp, isi alimentasera unul altuia dorinta screta. Dragoste si moarte, ura si viata. Contrarii care ii transformasera n molii ce zburau in cercuri, din ce in ce mai aproape de flacara. Ea arsese prima.
Simti caldura focului in ceafa. Se apropia.
5.
Acuzatiile, vorbele aspre, insultele, toate se loveau de ei ca de un zid. Ce mai insemnau cateva ore de insulte in comparatie cu ani de vinovatie? Ce mai insemnau cateva ore de insulte in comparatie cu viata fara printesa lui, printesa gheturilor?
Se amuza pe seama pateticelor incercari ale lor de a-l face sa-si recunoasca vina. Nu gasea motiv ca sa o faca, ei n-auveau sa invinga.
Dar poate ca ea avusese dreptate. Poate ca venise in sfarsit ziua rafuielilor. Spre deosebire de ea, stia ca judecatorul lor nu avea infatisare omeneasca. Singurul lucru care il putea judeca el era o entitate care era dincolo de carnea trupului, ceva egal cu aufletul. Singurul lucru care ma poate judeca este acela care imi poate vedea sufletul, gandi el.
Era ciudat cum emotii complet diferite putea sa se amestece intr-un sentimenct cu totul nou. Dragostea si ura deveneau indiferenta. Razbunarea si iertarea deveneau hotarare. Tandretea si amaraciunea deveneau intristare, intr-atat de puternica incat pitea sfarama un om. Pentru el, ea fusese dintotdeauna un amestec neobisnuit de lumina si intuneric. Un Ianus cu doua chipuri care condamna si compatimea pe rand. Uneori il acoperea cu sarutari fierbinti in ciuda infatisarii sale respingatoare. Alteori il ponegrea si il ura pentru acelasi motiv. Aceste contradictii nu cunoasteau niciodata vreun echilibru.
Ultima data cand o vazuse fusese atunci cand o iubise cel mai mult. In sfarsit era complet a lui. In sfarsit ii apartinea in totalitate, putea face cu ea orice dorea. Putea fie sa o iubeasca, fie sa o urasca. Fara posibilitatea de a-i mai raspunde la dragoste prin indiferenta.
Inainte fusese ca si cum ar fi iubit un val. Un val evaziv, transparent, seducator. Ultima data cand o vazuse, valul isi pierduse misterul, iar tot ce ramasese era trupul. Insa asta o facuse accesibila. Pentru prima data i se paruse ca putea sti cine era ea. Ii atinsese membrele tepene, inghetate, si simtite cum sufletul se zvarcolea inca inauntrul temnitei sale de gheata. Niciodata nu o iubise ca atunci. Acum venise momentul sa-su cunoasca soarta, fata in fata. Spera ca soarta sa se dovedeasca milostiva. Insa se indoia ca avea sa fie.
6.
Ironia vietii mele m-a frapat deseori. Darul pe care-l am de a crea frumusete cu degetele si cu ochii, in vreme ce in toate celelalte nu sunt in stare sa creez decat slutenie si distrugere. De aceea ultimul lucru pe care il voi face va fi sa-mi distrug tablourile. Pentru a obtine un fel de consecventa in viata mea. Mai degraba sa fiu consecvent si sa las doar mizerie in urma mea decat sa par a fi o persoana mult mai complexa decat merit.
De fapt, sunt foarte simplu. Singurul lucru pe care am vrut vreodata sa il fac a fost sa sterg cateva luni si evenimente din viata mea. Nu cred ca as fi cerut mai mult. Dar poate ca am meritat ceea ce am primit de la viata. Poate ca am facut ceva groaznic intr-o viata anterioasa, care m-a facut sa platesc acest pret in viata de acum. Nu ca ar conta in vreun fel. Dar daca ar fi fost asa, ar fi fost placut sa stiu pentru ce anume plateam.
De ce aleg acum acest moment anume pentru a parasi viata care a fost lipsita de sens pentru atata vreme, v-ati putea intreba? Da, da-i drumul si spune-o. De ce face cineva un anume lucru intr-un anume moment? Am iubit-o pe Alex atat de mult incat viata si-a pierdut sensul? Asta este probabil una din explicatiile de care va veti agata. Nu stiu de fapt daca asta e adevarat de-a-ntregul. Moartea este o tovarasa alaturi de care am trait mult timp, insa abia acum simt ca as fi pregatit. Poate tocmai faptul ca Alex a murit a fost cel care a facut posibila propria-mi libertate. Ea a fost dintotdeauna cea inaccesibila. Era imposibil sa-i provoci si cea mai neinsemnata crapatura in armura sa. Faptul ca ea a putut sa moara a deschis dintr-odata larg posibilitatea ca eu sa ma indrept in aceeasi directie. De multa vreme sunt pregatit, tot ce ramasese este sa urc la bord.
Iarta-ma mama.
Anders

Un comentariu: