sâmbătă, 13 martie 2010

Vreau sa fiu. Sinonime pierdute-n ganduri.


Si totusi nu ii parea rau de el. De faptul ca a tacut si s-a nascut… de faptul ca indiferent de incercarile lui a devenit ce si-a dorit mereu. Avea o mie de vise, o mie de viitoare planuri scrise. A avut clipe cand nu vroia sa se termine, acum statea si se gandea la ce nu a mers bine. Si indiferent de astfel de lucruri el isi iubeste meseria. Iubeste faptul ca sub hartile lui colorate se afla sentimente si amintiri, iubiri…
Of, prima iubire… Mana lui usoara care acum deseneaza cu precizie isi aminteste de prima dragoste... prima atingere a chipului senin ce il iubea asa de tare. Isi amintea cum dupa numai prima saptamana dupa ce a cunoscut-o, se ducea acasa si isi ingropa fata in maini si plangea. In fiecare zi, timp de 7 zile, isi pierdea cate o bucata din suflet. Mereu urandu-se pe sine ca nu putea sa-i zica ca o iubeste. Dar ea a murit… si nu oricum, a murit altfel. Lumi indurerate curg din ochii lui verzi, napustindu-se asupra papadiei, distrugandu-i cerul, distrugandu-i creatia din care facea rost de bani. ,,O lume atat de materialista” se gandea el. Dar inca se gandea la ea. Isi aminteste in fiecare dimineata de biletul de la ea.
"Dragul meu, m-am decis sa te las...nu, nu sa te parasesc, sa te las cu gandurile tale. Stim amandoi ca avem nevoie de o pauza, sa ne facem curat in amintiri...
Mi-ar placea de fapt sa-ti zic adevarul, ca vreau sa vii sa ma cauti si sa-mi spui sa nu-mi mai fac griji, ca totul e doar in mintea mea. Dar... Stii ce am realizat? Ca sunt o lipitoare. Am nevoie in permanenta sa-mi spui ca ma iubesti, si stii de ce? Pentru ca mi-e frica sa te pierd. Mi-e frica sa se termine totul, si intr-o zi, tu sa nu mai fii aici, sa nu-ti mai aud vocea, sa nu mai stiu nimic de tine. Stii ca aia m-ar durea cel mai tare.. Si din nou, am fost sincera, de fapt tu esti cel de la care am invatat asta, datorita tie si doar cu tine pot fi sincera. Din nou, pentru ca mi-e frica sa te pierd. Asa ca o vreme am decis sa dispar, poate reusesc sa nu mai fiu dependenta de tine, sa nu te mai sufoc. Daca intre timp tu o sa iti continui viata fara mine, nu te invinuiesc. Poate e mai bine asa. Insa tine minte, ca orice s-ar intampla, eu inca o sa fiu aceeasi copila care obisnuia sa-ti spuna ceea ce simte, desi te cunostea foarte putin. Aceeasi copila care era entuziasmata de fiecare data cand venea vorba de tine, si care stia ca o iubesti.
M-am hotarat sa plec pe alt drum. Undeva unde chiar sa nu-mi mai pese de nimic, undeva unde sa nu-mi fac nici un plan pentru viitor, ci doar prezentul sa conteze, si nici acela. Undeva unde sa pot sa nu mai fiu egoista. O sa ai un loc si tu pe drumul ala, in masina mea, in inima mea.. tu intotdeauna o sa fii ceva, cineva, undeva, candva, tu intotdeauna o sa faci parte din mine.
Adio…"
Cartograful inca plangea, inca isi imagina viata frumoasa. El vroia sa fie iubit. E tot ce isi dorea…
Inca isi amintea de timpul petrecut cu ea intr-o scara, cum privea ploi de vara… si le pastra la inima pe toate, nicidecum aruncate. Dar totusi, ea a murit in ochii lui. A murit ca persoana… nici acum nu a inteles de ce anume l-a lasat, de ce nu l-a mai salvat de la viata monotona. De atunci, singura lui iubire a fost si este desenatul. Era considerat un nebun, un om fara de lege. Stiau cu totii ca era nebun, ca si-a pierdut mintile… Dar ei nu stiau ca cei mai buni oameni sunt asa. Nebuni! Nebuni dupa vise si sperante ca el, nebuni dupa verde, ca mine, nebuni dupa vesnicia iubirii. Nebuni unii dupa alti. Nebuni fara sa stim. Nebuni ca lumina soarelui vara. Nebuni ca balerinele albe purtate salbatic de catre vant, iarna. Nebuni ca noi, ca voi, ca tine, ca el… O iubea pe ea, si ii iubea pasiunea pentru cuvinte, desi sinonimele ei nu erau bine definite.
Sinonimele lui erau clare. El si ea erau doua sinonime indragostite. Isi amintea ce i-a scris in felicitarea de Craciun ,, Cand te-am cunoscut stiam ca iubesti cuvintele dar pe zi ce trece am inteles tot mai bine pasiunea ta nebuna pentru semantica. In timp, am ajuns sa iubesc cuvintele la fel de mult ca si tine. Ne jucam cu sinonimele, cu omonimele şi cu paronimele si deseori ajungeam la concluzia ca noi insine suntem doua sinonime indragostite. Ti-am sarutat palmele îndragostite si ti-am soptit la ureche cuvintele pe care le iubesti atat de mult:
"Ineaca-ma in flacari si stinge-ma cu foc. Adora-ma cu toate antonimele bratelor tale si lasa-ma sa-ti fiu un sinonim perfect."
Si asa a fost...
In ziua de azi nu-l mai intereseaza nimic, sau cel putin asa vrea sa para. Vrea sa para ca-l intereseaza doar meseria lui. Sa creeze propriile lui lumi, sa uite de tot ce l-a suparat. Sa-si creeze in fiecare zi propria lui papadie, sa o dea in dar cuiva si sa se simta multumit de sine. Dar nimeni nu-si da seama, cu exceptia lui, ca in viata nu e important doar ce vrei tu, ci ca e important ce vrea si sufletul. Adica pace, bunatate si iubirea, toate emanate de ochii persoanei ce o iubesti de o viata. Si el are propria lui placere dureroasa. Mereu si mereu aceeasi. Spunandu-si in oglinda sau poate vorbind cu ea…
,,Mi-ai spus ca pleci si atat. A fost durere si o foaie goala. Nimic mai mult. N-ai vrut sa-mi dai mai mult din tine.
Ai spus ca nu regreti, ca nu te doare. Suferinta perfecta. Ai spus ca n-are rost sa arzi amintirile noastre. Ca nu vrei sa patezi ce-a fost. Te-ai dus.
Si eu n-am stiut de ce ma doare locul unde obisnuiam sa am o inima. N-am stiut cat de plin de durere se simte golul.
N-am stiut. N-am stiut niciodata ca n-ar fi trebuit sa ma inchid in fiinta ta, sa te las sa fii ceva din mine.
Am uitat.
Cand ai plecat, am uitat sa-mi scot inima din tine si nu ti-a pasat. Ai luat-o cu tine.
Nu-mi pare rau.
Oricum n-as fi stiut ce sa fac cu ea. Cand te-ai dus, mi-ai luat respiratia rece cu tine. Si nu mi-am dat seama de ce gatul meu e prea fierbinte sa pot inspira o noua viata. Am vrut sa-ti scriu o scrisoare, sa-ti spun ca ai uitat sa-mi inapoiezi suflarea, dar nu stiam unde s-o trimit.
Tu hoinareai si cu tine erau culorile si visele mele. Si n-am stiut unde sa le gasesc.”
Am ramas acelasi dement gol pe dinauntru, care se trezeste dimineata singur si rade de el insasi. Si apoi, cand ma asez la masa, inca obisnuiesc sa pun pe farfurioare doua cesti de cafea. Una e rece. Si te asteapta.
Lumi pierdute in favoarea viselor lui. Dar atunci cand aripile se frang, orice vis ramane o imagine imposibil de transformat in realitate. Surprizele vietii nu sunt intotdeauna frumoase. Un vis frumos, care e devenit realitate, nu tine pentru totdeauna. Tine pentru o perioada, dupa aia se destrama. Nu e trist cand se intampla asta? Eu zic ca da. Dar poate unele vise trebuie sa se destrame, ca asa vrea sufletul...
Asa a vrut si sufletul cartografului, sa i se destrame visele si viata. Sa fie doar o umbra stearsa a trecutului, sa fie propriul sau sinonim pierdut in ganduri.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu