Nu.

Numai raspunsuri negative.
Nu te-ai saturat sa tot auzi asta spunandu-se in jurul tau? Nu are rost, deja m-am saturat de cate ori am repetat asta. Doamne ce vieti ducem... ma urasc uneori.
Si sincer, simt ca nu mai pot sa respir, nu mai am chef sa-mi fumez tigara pentru ca nu ma ajuta. Mi se acreste.
Stiu, si eu sunt o negativista si asta ma distruge psihic. Dar, e evident ca optimismul e o oarecare pierdere de vreme. De ce sa sper, cand stiu ca nu o sa mai fie asa cum vreau eu? De ce?...
Pe zi ce trece, sunt impresionata de cate o persoana, de ceea ce zice, ce gandeste... Dar dracu` stie daca el gandeste ceea ce spune! Nu stiu daca o zice pe bune sau doar zice asa de pleasca.
Si am incheiat. Ca nu mai stiu.

Despre tine.

Mi-am zis ca... ,,Hai sa scriu si despre tine!''.
Ti-am spus ca am sa scriu o data si o data un articol despre tine si uite ca acum am eu chef sa imi pun pe o ,,foaie web'' gandurile despre sufletul tau. Esti un om minunat si sincer, ma bucur intr-un fel ca nu m-ai lasat in pace. Cu ocazia asta, pot sa te cunosc din ce in ce mai mult pe zi ce trece, sa-mi dau seama cum esti cu adevarat. Am realizat, intr-un timp destul de scurt ca ai o inima mare si ca pui acolo, in adancul ei mici franturi din viata ta care te-au marcat, care te-au facut fericit si mandru de tine, sau de altii... Care te-au facut sa plangi sau sa implori alti ochi sa se uite in ai tai, sa-ti zica adevarul.
Am observat ca esti un visator, la fel ca mine. Si atunci cand inchidem ochii ne pierdem in lumea noastra. O lume verde. Pe zi ce trece imi dau seama ca incep sa tin la tine din ce in ce mai mult, dar nu ma prea arunc in asta, ca nici nu stii cand ma poti lasa balta, desi stiu ca nu s-ar intampla asta.
Ai un caracter de milioane, un suflet de copil ce admira alte persoane si le pastreaza pentru el si le respecta. Plangi atunci cand te doare si asta am iubit la tine din prima clipa, pentru ca trebuie sa ai curaj sa-ti versi suferinta pe obraji sau pe umarul cuiva, sa-l rogi sa te sustina si sa-ti spuna ca totul va fi bine. Probabil asa s-a intamplat, nu?
In principiu, esti o persoana speciala, cu multe calitati si multe lucruri de oferit... sentimente, amintiri, pareri, toate impletindu-se, transformandu-se in simpla persoana care stiu ca esti tu.
Multumesc.
[probabil ca m-am inselat in cateva privinte.]

Un an.

Astazi se implineste un an de cand am blog. :D Doamne... imi amintesc perfect cum de m-am gandit sa-mi deschid un cont si ce sa scriu... cui sa-i arat ce am scris. Eu sincer, sunt mandra de blogul meu, de ceea ce am creat pana acum. Putin imi pasa daca le-a placut sau nu celor care au citit, eu tot ce am scris am scris din inima si...asta e, asa am simtit eu la acel moment. Prin intermediul acestui blog, am cunoscut...daca pot sa spun asa, persoane ca mine. Blogurile celor care va urmaresc, sunteti niste oameni de milioane, oameni cu sentimente profunde si marcante si pentru asta va respect.
In principiu, blogul meu mi-a adus de cele mai multe ori fericire pentru ca le placea celor care citeau, si eu m-am bucurat pentru asta. :D
La multi ani dragul meu blog! :D

Explica-mi.

Multi se intreaba de ce oare rasa umana e in stare sa gandeasca. Bai, am patit o chestie...de fapt s-a intamplat de mai multe ori. Dormeam...era vreo 12 jumate noaptea si primesc un telefon si respectiva persoana ma roaga sa-i traduc ceva din germana si ii spun imediat. Nu inteleg cum am procesat asa de repede, cum naiba e facut creierul uman, sa fie in stare sa retina atata si sa iti dea imediat raspunsul. Nu stiu de ce am abordat aceasta tema, pur si simplu...ma gandeam cum naiba. Ma rog...

M-am pierdut...

...,,cautand ochii tai''.
Asta ii spunea mereu baiatul ala care iubea o fata simpla, cu ochii negrii. Dar niciodata nu a mai gasit-o. Povestea... e una trista.
Era o simpla zi de aprilie cu putina racoare in scena, ceva normal dupa 2 zile de ploaie torentiala. In acea zi, el si ea erau fericiti. Dar nu se stia cat va tine. Au stat impreuna, au ras impreuna, s-au iubit si ei bine... totul a luat sfarsit cu o cearta crunta inspre seara. In acel moment, cerul a inceput sa planga din nou. Si s-a razbunat pe ei ca sunt atat de inconstienti de ceea ce fac prin tunete si fulgere, injurand in felul sau rasa umana. Era un cosmar in ochii lor, dar nu se puteau trezi din el. Sufereau in ploaie, plangeau... si s-au lasat, nu au vrut sa se salveze unul pentru celalalt. S-au luptat sa uite, sa stearga tot ce era mai frumos in ceea ce au crezut demult. Si cosmarul asta era spulberat doar cu venirea zorilor... dar pana atunci, ei plangeau si credeau ca nu are nici un sfarsit. Dar mereu a avut, mereu o sa aiba.
Si au ramas asa, ai nimanui. Nu s-au impacat, nu s-au mai vrut. Au pierdut tot ce aveau mai de pret. Au pierdut fericirea. Si acum plang unul dupa altul, si acum isi pierd gandurile in nori, lacrimile pe tastatura uneori, si pe ei in lumea lor. Acum stau singuri, cu cate o tigara si isi ineaca amaru-n ea. Lasand filtrul plin de ura, in urma lor...
Toate povestile de dragoste au un final trist, fara sens. Si probabil ca doare ingrozitor. Dar... nu e un capat de lume.

Myself.

Beautiful day.
Would you be my inspiration?
Ordinary day.

Obstacole.

De astea intalnesti la tot pasu`. Orice obstacol te opreste... iti pune piedica sau te ingenunchiaza. Dar uneori un obstacol e o sansa de a te reabilita, de a lupta pentru tine. Nu stiu ce inseamna un obstacol pentru voi, pentru mine un obstacol is eu.
In principiu, obstacolul e in subconstient. Vreau sa ma redescopar pe mine si ei bine, stiu ca nu o sa se poata. Nu acum. Am abia 15 ani, am o viata intreaga inainte. Dar la ce bun, daca eu ma vad ca pe ceva inutil? Sunt un simplu suflet de copil ghidat de greutati si durere catre infernul cu care ne confruntam toti. Infernul simplei intrebari pe care ne-o punem toti macar o data in viata. Pentru ce traiesc? Ce rost are?
Iti dau eu un raspuns: Nu are nici un rost. Lupti toata viata asta pentru nimic. Cazi, te ridici dar nu ai sa te simti niciodata multumit complet de sine. Eu vad viata ca pe ceva inutil, fara pic de insemnatate. Are si ea parti frumoase dar in zilele astea...nimic.
Nu cred in destin, nu cred in nimic. Nici macar in mine. Setata in a frange inimi si in a uita de tot. Sa nu-mi pese. Desi uneori ma simt prost pentru ceea ce fac, imi trece. Si realizez la un moment dat ca am procedat cum trebuie. Pentru linistea mea sufleteasca, printr-o simpla interventie emotionala reusesc usor sa scap de inchisoarea afectiunii celuilalt. Si imi place.