Pierduti in timp

Oamenii sunt niste fiinte complexe. Dar complexitatea asta pentru Dumnezeu e nimic. Noi suntem pierduti in timp, suntem sclavi ai durerii. Cand eram mici, aveam imunitate... acum cand suntem efectiv maturi, suntem sensibili, atacati de probleme...Eram doar un copil recrut. Nu stiam ca primul capitol se numeste inceput. Si imi e asa de greu... De multe ori, pierduta in ganduri, balade imi suna in cap si ma comport ca un copil plangandu-mi jucaria preferata, suspinand ca a fost furata de bau-bau. Prin fata imi trece tot trecutul meu, un trecut atat de frumos totusi. Nu inteleg de ce vrem sa crestem. Timpul trece tot mai repede, e limpede ca unii scuipa pe cand altii acorda aplauze. Ignora-i, fugi departe, intoarce capul, ca viata iti da cele mai dureroase palme. Deci nu regret nimic din tot ce am facut...Nimic. Canta-mi ceva... Simt ca am nevoie de tine, desi nu-ti spun asta. Stii cine, nu? Mama... Imi e dor de atingerile ei tandre pe obrazul meu. Dar acum nu mai suport asta... Nu imi mai place sa ma alinte si mereu o intristez, mereu spunandu-mi aceleasi lucruri... Ai un suflet atat de rece, nici nu ma gandeam ca ai sa fii atat de dificila. Dar nu am ce face...Si deci... am fost si sunt copil in locul tau. Nu te mai grabi sa cresti, ca o sa-ti para rau...Suspini acum, ascultandu-mi gandurile, ca pentru tine am intors timpurile... Hai lasa acum, zambeste chipurile. :)