Si-a dat si sufletul.

,,Am ajuns sa-mi reglez ceasul dupa cum plang. Am ajuns sa iubesc fara sa fiu iubit. Am ajuns sa ma dezamagesc zilnic, sa imi ucid sperantele.
Am pierdut tot, nimeni nu ma vede cum traiesc, toata lumea ma ocoleste dar totusi, uite ca zambesc.
I-am iertat pe toti care mi-au facut rau. Uite, acum nici macar soarele nu ma mai incalzeste. Mi-am dat si sufletul pentru acea fata.''


Vorbele astea dor.
Ar trebuii sa ne iertam tot timpul, chiar daca e greu sa auzi acele cuvinte care uneori le doresti...'iarta-ma'.
Nici eu nu le pot spune, imi e greu. Dar vezi...din cauza asta poti pierde tot. Zambesti pe strada, chiar daca toti te-au uitat. Familia nu te-a apreciat...
De ce sa ai sufletul mai curat decat o coala alba si nimeni sa nu te creada? De ce sa nu iti minta ochii? De ce sa fii sincer?
Eu nu spun ce simt, doar ma exprim in scris. E mai sanatos sa tii in tine. Nu tot timpul, dar uneori e mai bine.
Fa-ti timp sa admiri farmecul fiecarui anotimp... Fa-ti timp sa traiesti. Fa-ti timp sa iubesti chiar daca nu esti iubit. Fa-ti timp pentru sufletul tau.
Fa-ti timp, altfel ai sa pierzi tot.

Incepe sa-mi ajunga.

Starea asta pe care o am...ma distruge omule. Nu mai suport. Prea multa durere...
E viata mea, sunt cosmarurile mele. Dar nu vreau sa le traiesc zilnic.
Nu mai vreau ca subconstientul sa-mi spuna sa nu ma mai opresc atunci cand plang, sau visez. As vrea sa-mi spuna sa ma opresc.
Oricum nu ma iarta nimeni in ziua de azi. Ma iarta numai Dumnezeu. Persoanele care le iubesc nu vor sa-mi dea o a doua sansa. Nu vor...
Incerc sa ma trezesc, sa pot scapa de cosmaruri. Nu pot! O sa imbatranesc mult prea devreme de atatea ganduri noapte de noapte. Am zile in care nu pot sa mananc...
E prea devreme pentru toate care mi-au fost luate, e prea de devreme sa gandesc departe, prea devreme sa ma simt singura pe pamant.
Devreme sa pun punct. Prea devreme sa ramai fara cuvinte, sa ai clipe fericite doar cand iti aduci aminte.
Fara aroganta... uita de tot, uita ce au spus altii, tu stii ca ai un scop. Devreme...sa te trezesti mult prea devreme. Sa ai furtuni in suflet indiferent de vreme...
Sincer, mi-as fi dorit sa simt astea mai tarziu.
As fi vrut sa stiu ca timpul trece in favoarea mea... E prea devreme pentru riduri si lacrimi varsate.

Fericirea...

E cea pe care eu n-o mai gasesc, dar o doresc, ca pe ceva dulce dupa ce fumez...
Fericirea e ceva ce nu traiesti foarte des. Eu cel putin, nu o intalnesc decat foarte rar.
Fericiti pana la adanci batraneti? Mda. Unde? In basme... Basmele sunt scrise din pura imaginatie, din pura intentie de a face fericirea sa vibreze. Basmele nu sunt traite si in realitate, sau daca sunt, in nici un caz pentru foarte mult timp.
Fericirea pe care o doresc eu, o doreste oricine. Fericirea pe care nu o am, o au altii sau altele. Fericirea... e un concept interminabil.
Nu prea am avut tangente cu ea. Nu m-a vrut. M-a lasat sa fiu data la o parte si mi-a spus prin somn ,, tu nu meriti sa fii fericita!''... Ce am facut?
Va plange intreaga lume cu lacrimi de soare atunci cand or sa vada ca durerea din suflet nu dispare niciodata. O raza de soare iti mai alina chipul atat de imbatranit de simple lacrimi, ce odata, nu insemnau nimic.
Ma lasa sa sper degeaba.
Nu o mai gasesc, nu vrea sa vina la mine.
Fericirea...

Nimeni nu intelege.

,,- Nu ma lasat de prima data sa plec, nu a vrut. M-a lasat mai incolo, nu peste mult timp.
- Dar de ce nu te-a lasat atunci cand ai vrut?
- Ii era frica sa nu ma piarda.
- Cand te-a lasat nu ii mai era frica, nu?
- Cred ca nu. Si asa, probabil il speriam cu ideile mele si conceptiile putin diferite fata de ale lui, sau alte persoane.
- Inteleg. De fapt, nu. Nu inteleg. Explica-mi te rog, cum te-ai simtit cand te-a lasat sa pleci fara nici un protest.
- ... m-am simtit uitata. Nu prea pot sa descriu... mi se sfarmase o lume imaginara in doua. O lume in care credeam cu adevarat si voiam sa fiu fericita. S-a destramat... O mica parte din sufletul meu tanjeste dupa lumea aia, dar restul sufletului imi spune sa termin, ca degeaba ma tot gandesc la asta.
- Nu vrei sa-l asculti...
- Nu pot.
- Nu vrei.
- Intradevar, nu vreau.
- Atunci e vina ta. Nu vrei sa-ti fie bine...iti place sa suferi. Asa esti tu... fraiera cu sufletul, dar nu si cu mintea, ce-i drept.
- Imi pare rau.
- De ce?
- De mine...
- Si mie.
- ... multumesc de asa zisa ,,incurajare''.
- Hei, nu am de gand sa te mint. Am trait si eu ce traiesti tu si m-au mintit multi, ca o sa fie bine si ca o sa ma sustina... Nu m-au sustinut, nu a fost bine. A trebuit sa trec singur, a trebuit sa ma adapostesc de furtunile mintii mele, a trebuit sa fug de adevar... A trebuit sa ucid in mine amintiri ca sa pot trai. A trebuit...
- Nu inteleg... de ce suntem asa? Atat de slabi... Atat de idioti.
- Tu nu intelegi, eu nu inteleg...nimeni nu intelege.
- La naiba.''

Am uitat.

Am uitat sa uit de mine. Am uitat sa uit de ea, de el, de ei, de noi. Am uitat sa-mi amintesc ca trebuie sa imi fie dor de cei pe care i-am pierdut.
Imi amintesc numai uneori...
Am uitat sunetul vocilor persoanelor care le iubeam. Am uitat de ochii lor. Am uitat de tot.
Un vag apel pe telefon...
Ma intreb oare ce-o mai vrea. Nu-i raspund. Ma las in pace, sa privesc tavanul. Am uitat...
Imi pare bine, imi pare bine, imi pare bine. Sau nu.
Ce ciudat a sunat asta. Dar la naiba.
Am uitat sunetul dorului ce ti-l port sau mai bine spus purtam. Nu...de fapt port. Suna mai ok pentru sufletul meu. Dar oricum nu pot sa scap de el. Tot vine inapoi, tot il aud in jurul meu si se aude din ce in ce mai tare. Sunetul...
Sunt ravasita in interior. Sunt vai de capu` meu!
Totul vine inapoi... Nu ma lasa in pace, omule. :|
Prea tare. Prea se aude. Prea ma chinuie.
Te rog...asculta-ma. Am uitat cat de mult tineam la ei. Am uitat cat i-am iubit. Am uitat...
Ce naiba... mi se intampla?
Ma grabesc, tot pierd momentul. Tot ma duc in jos. Tot uit ca trebuie sa urc, nu sa cobor. Tot uit...
Uit prea repede, prea mult, prea tare. Am uitat de viata, de moarte...am uitat de tot.
Am uitat...Uit...Voi uita.

M-ai dezamagit...

Imi pare atat de rau ca mi-am pierdut timpul cu tine. Imi pare rau ca a trebuit sa ma minti pentru a te apropia de mine. Imi pare rau de tot.

De vina sunteti voi.

De aia am eu sufletul ingreunat... De ce ma preseaza lumea, nu inteleg? De ce isi dau seama ca nu ma cunosc, de ce imi spun ca m-am schimbat?
Nu ati vrut sa ma cunoasteti si nu aveam cum sa raman aceeasi persoana care eram candva. Nu am cum....
Ma rog, nu-mi iese articolul asta din cate vad....cuvintele au plecat. De vina sunteti voi ca m-ati pierdut in fata care sunt acum. Indiferenta si fara chef de vorba cu persoanele care m-au tratat si ele la randul lor cu indiferenta pe care nu o meritam. Pacat ca va dati seama prea tarziu.