Nimic.

M-am trezit dimineata. Nu stiam ce e cu mine, ce ora este sau daca inca mai traiesc. Nu mi-am dat seama de nimic. Stateam pur si simplu si priveam peretele alb, un alb pur, fara pic de gri. Mi-am indreptat privirea spre fereastra. Vedeam doar putin din locul in care stateam, dar destul de mult sa-mi dau seama cum e vremea. Era innourat, o vreme monotona si atmosfera de toamna. O atmosfera plictisitoare, cand nimeni nu iese din casa, totul fiind gol. Asa cum era si sufletul meu. Un gol atat de plin de chin...
Stiu ca am stins sentimentele unor oameni, stiu ca de multe ori am gresit. Niciodata nu stiu daca e sau nu bine ce fac, daca pot sa traiesc in stilul meu, daca o sa pot sa ma descurc in viata asta atat de grea. Cand nimeni nu te ajuta, cand nimeni nu-ti spune macar un ,,o sa fie bine''. Nimeni nu te incurajeaza, nimeni nu te sustine moral. E asa de greu sa traiesti cu propriile ganduri. Habar nu ai ce sa faci mai departe, ne ascultam doar sufletul. Doar el conduce, am mai zis asta.
Tu imi poti vedea inima cum bate? Nu... pentru ca inima mea nu mai bate, bate doar pentru mine. Incet... sa stiu doar eu ca inca mai traiesc. Gandurile imi zboara... imi zboara o data cu frunzele ,,arse'' de tristete, de frig. Arse de sentimentele fiecarui om care trece si le vede in copacul batran, de peste drum. Singura cale prin care imi pot potoli setea de ura, e prin a arde cu gandul frunzele... Asa faceti toti. Asa zboara si povestea fiecarei zile. Mereu si mereu, aceleasi lucruri, aceeasi oameni, aceleasi sentimente. De trecut nu imi e frica, de prezent nici atat, dar de viitor, imi e cel mai frica. Viitorul... calea prin care iti poti indeplini visele, sau spulbera pe toate, una cate una. Asa cum lacrimile curg una cate una, insirandu-se fiecare pe un obraz biciuit de frigul iernii, timp de cati ani ai tu. Cel care citesti...
Viata mea... doar o mica frantura de suflet. La fel ca si a ta, a fiecaruia.