vineri, 5 februarie 2010

Unde imi e sufletul?


E toamna. E tristete, lacrimi din cer curgand pe pamant, luand viata din jurul meu. Eu abia daca ma mai tin de creanga de care atarn. Sunt ingalbenita de arsita verii si racoarea toamnei. Oare cand o sa mor de tot?... Sunt doar o frunza.
Ma gandesc intruna. Prietenii mei au plecat, au disparut. Toate frunzele care erau alaturi de mine au fost luate de vant, dansand cu ele, invartindu-le ca pe niste balerine, distrugandu-le de tot. Asa o sa ma distruga si pe mine, o sa ma puna la pamant si am sa fiu calcata in picioare de oamenii astia atat de tristi. Oamenii astia care sunt doar niste haine, ca suflet nu mai au. Dar sufletul meu oare unde e? Cand o sa se intoarca? Danseaza si el cu vantul, dar nu-l distruge. Il pastreaza, si mi-l da inapoi peste 3-4 luni. Saracul meu prieten... batran esti. Nici nu imi vorbesti tu copacel drag. Ne cunoastem de peste 10 ani, si nu mai ai glas sa vorbesti cu mine. Vorbesc singura... Un monolog. Atat.
Uite-le. Lacrimile din cer. Ele mereu sunt fericite. Cand sunt calde, cand sunt reci sau inghetate. Cand sunt ale mele, cand sunt ale oamenilor, cand sunt ale tuturor. Cand sunt doar ale lui Dumnezeu. Ele nu au grija mortii ca mine. Dar nu stiu de ce ma chinui atat, trec in fiecare an prin asta... dar parca o data cu trecerea timpului, o data cu suferinta fiecarui an, imi pierd tot. Floarea roz de primavara, culoarea verde aprins de vara... chiar si galbenul sters de toamna. Iar o sa cad la pamant si o sa ma acopere zapada... iar o sa inghet. Dar am sa vin inapoi, dar mai putin frumoasa ca anul trecut.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu